Învierea, sărbătoarea luminii
Dimensiune font:
Praznicul împărătesc al Învierii Domnului (Paştele) este cea mai importantă sărbătoare creştină * din punct de vedere calendaristic, Sărbătoarea Paştelui este esenţială în întocmirea întregului ciclu mobil de sărbători al anului bisericesc * de data acesteia este legată succesiunea şi denumirea duminicilor şi a săptămânilor de peste an
Se pare că denumirea de Paşte a fost folosită de primii creştini la începutul comemorării anuale a Cinei celei de taină care avea loc în seara zilei de 13 Nissan sau în Joia de dinaintea Duminicii Învierii şi consta într-o masă rituală care imita Cina şi era însoţită de serviciul Sf. Euharistii. La primii creştini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nissan, masă care, la început, purta denumirea de «Paşte». Şi după cum la evrei această numire s-a aplicat, mai târziu, la întreaga sărbătoare a Azimilor care ţinea 7 zile (14 Nissan seara - 21 Nissan seara), şi la creştini a trecut de la comemorarea Sf. Cine la cea a morţii şi învierii Domnului. Primii creştini înţelegeau prin Paşte nu numai sărbătoarea Învierii, ci şi pe cea a Cinei şi a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urmă. De aceea, săptămâna pe care creştinii de astăzi o numesc a Patimilor se numea, la primii creştini, Săptămâna Paştelui sau Zilele Paştelui. Cu timpul, însă, înţelesul cuvântului Paşte s-a restrâns numai la Sărbătoarea Învierii.
Dacă Sărbătoarea Paştelor s-a prăznuit, la început, în toată lumea creştină, au existat în Biserica veche mari diferenţe regionale în privinţa datei şi modului sărbătoririi. Cei mai mulţi creştini, mai ales din Apus, din Egipt, Grecia şi Palestina, luau ca normă ziua săptămânală, sărbătorind Paştele în aceeaşi zi din săptămână în care a murit şi a înviat Domnul. Ei sărbătoreau moartea Domnului totdeauna în Vinerea cea mai apropiată de 14 Nissan, numind-o Paştele Crucii, iar Învierea - în Duminica următoare, de după 14 Nissan sau după prima lună plină care urma echinocţiului de primăvară, duminică pe care o numeau Paştele Învierii. Aceştia priveau Paştele Crucii ca zi de tristeţe şi o sărbătoreau cu post şi întristare, prelungind postul (ajunarea) până în ziua Învierii, când organizau agape şi cine, după cum procedează creştinii de astăzi. În Galia, erau creştini care serbau Paştele la dată fixă - pe 25 sau 27 martie.
O uniformizare a datei serbării Paştelui a încercat să introducă în toată lumea creştină Sinodul I Ecumenic de la Niceea (anul 325), din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare. Nici după Sinodul de la Niceea nu au încetat deosebirile între diferitele regiuni ale lumii creştine în privinţa datei serbării Paştelui.
Şi astăzi există diferenţe între Apusul şi Răsăritul creştin pentru că nu toată creştinătatea se foloseşte de acelaşi calendar. În Apus, Paştele se serbează între 22 martie şi 25 aprilie conform calendarului gregorian introdus în Apus începând din 1582. Creştinătatea ortodoxă s-a împărţit, în anul 1924, în două ramuri în privinţa datei de sărbătorire a Paştelui. Bisericile pe stil vechi au continuat să se orienteze după Pascalia veche a calendarului iulian. Însă, începând din 1927, pentru a elimina neînţelegerile, s-a stabilit ca Bisericile Ortodoxe pe stil nou să serbeze Paştele la aceeaşi dată cu cele care se ghidează după calendarul iulian.
În acest an, întreaga creştinătate sărbătoreşte Paştele la aceeaşi dată, faptul în sine având semnificaţii profunde în planul trăirii spirituale.
Înainte (ca şi acum, dar poate cu mai puţină solemnitate), noaptea Învierii era petrecută în biserici, în priveghere şi rugăciune. Era un moment care prilejuia botezul catehumenilor, iar momentul Învierii era întâmpinat cu cântări de bucurie, cu săvârşirea Sfintei Jertfe şi cu lumini multe, semn al bucuriei şi luminării duhovniceşti. Creştinii care primiseră botezul în noaptea Învierii îşi puneau haine albe şi purtau în mâini făclii luminoase ca unii care s-au îngropat cu Hristos, dar au şi înviat împreună cu El. Începând de la împăratul Constantin cel Mare, erau luminate nu numai bisericile în care era oficiată slujba Învierii, ci şi casele creştinilor şi oraşele, cu făclii înalte şi coloane de ceară şi cu torţe aprinse. Creştinii se salutau (ca şi acum), până la Înălţare, cu „Hristos a Înviat“, la care se răspundea „Adevărat a Înviat!“. În ziua Învierii, toţi se îmbrăţişau şi îşi dădeau sărutarea frăţească cerându-şi iertare unii de la alţii. Obiceiul iertării din noaptea de Înviere s-a păstrat până astăzi, existând credinţa că, pentru a întâmpina cum se cuvine această sărbătoare, creştinii trebuie să aibă sufletul curat şi să lase deoparte grijile şi necazurile lumeşti.
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau