Obiceiuri pascale pierdute - iertarea aproapelui şi concursul de spart ouă roşii

Două dintre cele mai populare obiceiuri din localităţile situate în zona de câmpie a judeţului Mureş - iertarea aproapelui şi concursul de spart ouă roşii -, la care lua parte toată comunitatea, au dispărut pe Valea Comlodului, stareţul Mănăstirii "Adormirea Maicii Domnului" din Sânmărtinul de Câmpie, Teodul Libeg, considerând că aceasta este o consecinţă a orgoliului uman, tot mai pronunţat.

   "În ziua de Paşti, ca şi în ziua de Crăciun, nu trebuia să se sfădească nimeni. Toată lumea trebuia să fie împăcată. Şi, dacă nu suportai o situaţie în familie sau altundeva, nu trebuia să te cerţi, pentru că îţi mergea rău, că nu era bine. Cu ideea asta, că nu era bine, mergeam tot înainte şi trebuia să dăm cioc (cu ouăle roşii - n.r.) unii cu alţii, pentru că se spunea că cine dă cioc în ziua de Paşti se întâlneşte pe lumea cealaltă. Şi atunci, în ideea asta de a continua viaţa dincolo de ceea ce înseamnă viaţă, ou, spargere, dădeam cioc cu gândul clar că ce bine o să fie şi după aia, că o să fim tot împreună. În privinţa credinţelor legate de ziua de Paşti într-adevăr dimineaţa dădeam cioc, dar oile tot trebuiau să pască şi le puteam scoate pe câmpuri, acolo unde înainte nu se putea şi anume pe tarlalele cu orz şi grâu, bine crescute şi unde oilor le plăcea aşa de tare. Puteai să scapi oile la păscut pe oarze pentru că în ziua de Paşti era slobod, fiindcă nu e bine să te cerţi cu nimeni. Şi, dacă e bine să nu te cerţi cu nimeni, nu se supără nimeni pe tine că te-ai dus cu oile taman în câmpul cu orz sau cu grâu", a declarat, pentru AGERPRES, profesorul Mihai Naşca din Sânpetru de Câmpie.

Potrivit profesorului, un pasionat culegător de folclor din zonă, Paştile nu erau numai o trăire culinară, ci şi una profund spirituală, întrucât înainte cu o săptămână de această sărbătoare existau numeroase ritualuri pline de semnificaţie, transmise din moşi - strămoşi.

  

 

"Lunea începea ordinea şi disciplina. O chestiune pe care nu o auziţi pe la toată lumea, pentru că nu este o tradiţie şi începe să se piardă, ca şi ruşinea. În Săptămâna Mare, eu am prins vremea în care oamenii mergeau să îşi ceară iertare unii de la alţii dacă le-au greşit pe parcursul anului respectiv, ca să poată să ia Sfintele Paşti. Nu erai neapărat dus la biserică pentru cuminecat sau spovedit, mergeai şi îţi cereai iertare de la vecinul tău dacă ai avut un necaz cu el, ca să poţi să îţi sărbătoreşti Paştile. Astăzi, nu cred că se mai întâmplă lucrul ăsta. Pentru că aveau credinţa clară că nu pot să sărbătorească nici Crăciunul, nici Paştile dacă nu s-au împăcat cu omul respectiv. Scuzele erau primite, pentru că ruşinea funcţiona. Şi atunci, dacă mergeam la cineva şi îi cereai scuze, nu putea să spună 'nu te iert', pentru că oamenii erau mai îngăduitori mai demult, mai iertau, mai lăsau. Acum, îţi mai sărea o găină, mai intra porcul în grădină la altul, erau lucruri minore, nu erau cazuri strigătoare la cer, şi atunci ca să nu ţii mânie, ca să nu iei Paştile cu mânie, mergeai şi ziceai: 'No, am venit să mă ierţi, că am greşit. Toţi suntem greşitori' şi până la urmă înţelegeau ei că asta e situaţia, că trebuie să fim cu toţii iertaţi, să ne resetăm oarecum pe sărbătorile pascale. Iar în săptămâna asta era atmosfera propice pentru aşa ceva, pentru că nu te putea refuza nimeni", a povestit Mihai Naşca.

Marţea şi miercurea "era tot o trebăluială", pentru că, în viziunea bătrânilor de pe Valea Comlodului, Paştile nu însemnau doar mâncare, ouă roşii şi masă îmbelşugată.

"Paştile însemnau, de la un capăt la altul, răscolită toată casa, aerisită, spălată, puse carpete noi, îţi venea nu-ţi venea cineva acasă, trebuia să fie casa primenită, pentru că noi aşa ştiam că Îl primim pe Iisus la noi, de aia trebuie să fie aşa de curat. Nouă aşa ni se spunea când eram micuţi: 'Dară cine a veni la noi? A veni Iisus, că de aia-i Învierea'. Urma ziua de miercuri, începeau trastiile. Miercuri, joi, vineri era cum era, dar joia era mai specială. Adunam, în perioada asta, vrejuri, gozuri (gunoaie - n.r.), ce mai era pe acolo, pe care le puneam la uscat, să fie, pentru că joia dimineaţa nu se crăpa de ziuă şi se aprindeau focurile. Cât era satul de mare, era numai fum şi foc. Ei, focurile astea au două interpretări, cel puţin din punctul meu de vedere: pe de o parte se consideră că focurile respective sunt acele făclii cu care au venit ostaşii să-L prindă pe Iisus în Grădina Ghetsimani şi îs luminătoarele de joi, iar, pe de altă parte, există credinţa că toate sufletele celor plecaţi, în Joia Mare, se întorc acasă să sărbătorească până la Rusalii, când e şi Paştile viilor, cât şi al morţilor", a precizat Mihai Naşca.

El spune că, în Ardeal, există un cult al morţilor foarte bine dezvoltat, iar joia dimineaţa se aprindeau focurile, indiferent că era cald sau frig, pentru că "trebuia să încălzim sufletele celor care vin din lumea celorlalţi".

 

 

 

"Era primirea pe care le-o făceam lor. Se punea găleata cu apă curată, alţii lăsau pe masă şi mâncare, pentru că era gândirea aia clară că mortul vine, să fie primit şi să stea cu noi până la Rusalii. Timp magic, aşa se spunea, că de la Paşti la Rusalii cine moare merge direct în Rai. Vinerea e o zi de adâncă tristeţe, nu numai pentru că ne-o zice Biserica. Nu strigam, nu cădea bine şi nu era bine să strigi. Era o linişte mormântală. Vinerea, toată lumea, ca şi albinuţele într-un stup, lucra fiecare şi îşi vedea de treaba lui, fiecare avea treburile pe care trebuia să şi le facă pentru pregătirea Paştelui, dar nu se striga, iar de înjurat nici vorbă. Era un soi de tristeţe de parcă ţie ţi se întâmpla necaz la casa ta, aşa era văzută ziua de vineri. Sâmbăta era o bucurie, sâmbăta era deja altceva. Contrar poveştilor pe care le tot întâlniţi şi vi se tot spun, la noi nu se vopseau ouăle joia. Ouăle le vopseam, de regulă, sâmbăta, pentru că erau proaspete. Sâmbătă, de multe ori, făceam şi în cuptor şi atunci, odată cu asta, le vopseam. Că le vopseam cu coji de ceapă, că le vopseam cu frunze de nuc, că le vopseam cu lucruri din astea care le făceau un pic mai verzi - şi mai verzi făceam, şi mai galbene le făceam, se făceau foarte frumos galbene cu fragi, dar nu culoarea neapărat era importantă", a subliniat profesorul Mihai Naşca.

Stareţul Mănăstirii "Adormirea Maicii Domnului" din Sânmărtinul de Câmpie, Teodul Libeg, îşi aminteşte din copilărie de tradiţia iertării aproapelui, atunci când bunica lui venea la mama sa pentru a-şi cere iertare, iar, mai târziu, a desluşit semnificaţia acestui gest.

 

 

 

"Această tradiţie a existat încă de la începutul Bisericii şi ea rezidă din rugăciunea 'Tatăl Nostru', care spune: 'Şi ne iartă nouă păcatele noastre/ Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri'. O ţin minte pe buna - Dumnezeu s-o ierte! - că totdeauna venea la mama şi îi zicea: 'Te rog frumos să mă ierţi dacă ţi-am greşit cu ceva, pentru că mă duc la spovedit'. Acest obicei există în creştinism şi el se află în creştinismul primar. Atunci, pe vremurile acelea, oamenii trăiau mai intens ideea creştină şi, înainte de a merge la spovedanie, îşi cereau iertare unul de la celălalt. Acum s-au mai răcit relaţiile, rar sunt cei care spun 'iartă-mă' ori 'te rog să nu mai fii supărat pe mine' sau să se împace, pentru că lumea este plină de orgolii, iar toate greşelile care se fac în lume tot din cauza orgoliului sunt. Şi, din păcate, a intrat şi între creştini şi trăirea creştină s-a răcit. Creştinii mergeau la biserică, îşi cereau iertare unul de la celălalt, mergeau la împărtăşanie, îşi luau împărtăşanie cu ei, ca să aibă miercurea şi vinerea la biserică, ca să aibă, în caz că nu pot merge la biserică, asta înseamnă o trăire intensă", a afirmat Teodul Libeg.

Stareţul crede că în orice domeniu, dar mai ales în cel religios, e nevoie de alegerea unor oameni destoinici, pentru a păstori creştinii.