Obiceiuri postpascale uitate

Mutarea forţată la oraş a ţăranului român a însemnat şi segmentarea unei tradiţii rurale cu trecut secular * aşa se face că şi multe dintre obiceiurile cu îndelungată istorie în vatra satelor româneşti s-au pierdut, aşa cum şi ţăranul s-a pierdut, înghiţit de oraşul cu regulile lui

 

Sărbătoarea Paştelui, una dintre cele mai importante ale calendarului ortodox, împreună cu Crăciunul, aducea cu ea obiceiuri distincte, legate, în esenţă, şi de venirea primăverii. Paparudele este unul dintre aceste obiceiuri.

Jocul paparudelor avea o dată fixă, a treia joi după Paşte, când o persoană tânără ori chiar un grup de tineri, cu vârsta între 12 şi 14 ani, deci aflaţi la pragul adolescenţei, dansau în întregul sat, pentru a invoca ploaia. Paparudele, numite papălugă în Moldova şi malancă în Bucovina, umblau acoperite numai cu crenguţe şi frunze de salcie, desculţe, uneori cu faţa mascată, cu părul despletit şi purtând pe cap o coroniţă vegetală. Astfel costumaţi, membrii grupului colindau satul cântând şi dansând, chemând ploaia şi belşugul pe care aceasta îl poate aduce. Alaiul poposea în curţile celor mai gospodari oameni, unde gazda îi stropea cu găleţi pline cu apă. Bătutul palmelor invoca sunetul tunetelor, iar costumaţia vegetală sugera natura care-şi chema benefica ploaie. Obiceiul paparudelor are vechi tradiţii, fiind pomenit şi de Dimitrie Cantemir în a sa „Descrierea Moldovei“ şi reprezenta o tentativă de a controla magic vremea. Legat de acest obicei poate fi acela al stropitului din a doua zi de Paşti, practicat numai în Transilvania.

Caloianul este un alt obicei practicat după sărbătorile pascale. La trei săptămâni după Paşte, marţi, joi sau duminică, o ceată numeroasă de fete ori băieţi realizează, din lut sau cârpe, silueta unui bărbat, Caloianul. Pe cap i se aşează acestuia coji de ouă roşii păstrate de la Paşte. Odată terminată, silueta este aşezată într-o cutioară din lemn, ca-ntr-un sicriu, şi îngropată într-un loc ştiut numai de membrii grupului. A doua zi, fetele fac pomana Caloianului, iar a treia zi silueta este dezgropată, ca „să sloboadă ploile,/ să curgă ca gârlele“, după care Caloianul este aşezat pe o apă curgătoare.

Numai în unele zone ale ţării s-a conservat sărbătoarea Paştele Blajinilor. Conform ei, lunea de după Duminica Tomii este consacrată morţilor. Familiile de săteni se duc la cimitir cu cozonac, ouă roşii şi pască, pe care le dau peste morminte de pomană. Scopul acestei sărbători este comemorarea morţilor, cărora, dacă li se dă atenţia cuvenită, îi pot ajuta pe cei vii, prin spiritele bune. Tot de Paştele Blajinilor, femeile pun pe apele curgătoare coji de ouă roşii şi firimituri de colaci, pentru a-i hrăni pe cei din Tărâmul de dincolo. Zilele dintre Paşte şi Paştele Blajinilor sunt considerate în credinţele autohtone una dintre cele mai faste perioade ale anului, pentru că ea coincide cu renaşterea lui Iisus.