Ouăle colorate şi încondeiate

 Obiceiul vopsirii sau al decorării ouălor cu variate semne şi simboluri are origini care se pierd în negura timpului dar care reprezintă constante ale mai multor popoare * interesul, cu totul excepţional, de care s-a bucurat întotdeauna şi pretutindeni acest obiect ritual este susţinut de o sumedenie de legende şi mituri ce vorbesc de semnificaţia universală a oului

Geneza lumii dintr-un ou este o idee filozofică extrem de răspândită la multe culturi timpurii: celţi, greci, egipteni şi fenicieni, la tibetani şi hinduşi, la chinezi, la populaţiile siberiene şi indoneziene. Calităţile cu care a fost investit dintotdeauna oul se păstrează până zilele noastre şi ele se referă la forţa lui de a insufla trăiri perene, vigoare şi sănătate şi de a potenţa fertilitatea şi bogăţia.

Proprietăţile magico-rituale ale oului s-au amplificat în momentul asocierii culorii care, de la început, a fost cea roşie. Culoarea roşie reprezintă focul, puterea lui purificatoare, dar şi sângele, viaţa. Oul roşu ajunge astfel să simbolizeze viaţa lipsită de primejdii, sănătatea, frumuseţea. „Frumos şi sănătos ca un ou roşu“ este o sintagmă ce domină încă spiritualitatea satului românesc.

În ceea ce priveşte începuturile acestui obicei, documentele etno-arheologice trimit spre un trecut foarte îndepărtat. Datina pare să aibă la bază un rit fertilizator, poate chiar unul agrar, ce se înfăptuia primăvara, la începutul muncilor câmpului.

De când se colorează ouăle?

Juvenal aminteşte că la Roma se obişnuia să se ridice o hecatombă de 100 de ouă, la echinocţiul de primăvară, pentru a se curăţă aerul şi a se îndepărta furtunile. Pliniu se referă la unele jocuri cabalistice practicate de tineri, care se foloseau de ouă încondeiate. Dar nu numai ouăle de găină se bucurau de atenţia poporului. Astfel, ouăle de şarpe erau venerate de druizi, care le atribuiau calitatea de a face pe fericitul lor deţinător să câştige orice fel de proces, fiind bine primit pe lângă regi şi nobili.

La începutul secolului al XVI-lea, în Franţa se pomenea o credinţă anecdotică şi un obicei. Struţul - se spunea - este o pasăre uitucă, aşa că îşi uită ouăle îngropate în nisip. Dar văzând o anumită stea îşi aminteşte de ele, le caută şi le cloceşte cu privirea. De aceea, în vremea amintită se atârnau ouă de struţ în biserică, pentru a arăta că dacă omul a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatelor lui, în măsura în care revine pe calea cea bună va fi iertat şi îşi va afla mântuirea.

De când colorează românii ouă?

Nu există nici un act scris care să indice cu exactitate data de la care românii încondeiază ouăle. Obiceiul a fost practicat de strămoşii noştri atât înainte, cât şi după ce s-au creştinat. Cea mai veche menţiune despre ouăle vopsite o găsim în amintirile lui Del Chiaru, care, descriind obiceiurile de Paşte de la Curtea domnească din Bucureşti, de pe vremea lui Constantin Brîncoveanu, spune că principesa primeşte în apartamentul ei pe preoţi, cărora le săruta mâna şi le dăruieşte câte o năframă brodată, iar boierilor şi jupâneselor le dăruieşte câte două ouă „bizzaramente lavorate a fiori di oro“, adică ouă încondeiate, artă în care excelează femeile valahe. În Moldova, primele date despre ouăle de Paşte datează din 1762 (Cronica scrisă a lui Gheorghe, al doilea logofăt), în care se spune că „pe vremea lui Antioh Vodă s-au oprit trasul la vale“, obicei care îngăduia ca în ziua de Paşte să se ude cu apă unii pe alţii şi acei care vroiau să scate de această neplăcere se împăcau cu trăgătorii dându-le pască şi ouă.