Regele Mihai, 100 de ani de la naștere

Mihai I (1921-2017) a fost rege al României în două perioade diferite, între 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, sub Regenţă, el fiind minor, şi între 6 septembrie 1940, când Carol al II-lea a renunţat la prerogativele regale, şi până la 30 decembrie 1947, când regele Mihai a fost obligat să abdice, de către comunişti.

În decembrie 1925, printr-o scrisoare adresată regelui Ferdinand (1914-1927), principele Carol, aflat la Londra, renunţa pentru a treia oară la obligaţiile ce-i reveneau în calitate de moştenitor la Tronul României, notează ''Istoria României în date'' (2003). Regele Ferdinand a convocat Consiliul de Coroană, la Sinaia, la 31 decembrie 1925, care a aprobat cu majoritate de voturi renunţarea principelui Carol la toate drepturile şi prerogativele ce-i reveneau în calitate de moştenitor şi proclamarea fiului său, Mihai, ca principe moştenitor al Tronului României. Parlamentul a ratificat cu 231 de voturi şi 3 contra, hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol la Tronului României, cunoscut şi sub denumirea de "Actul de la 4 ianuarie" şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor, "coborâtorul direct şi legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui domnitor". Pe timpul minoratului lui Mihai, a fost instituită o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gheorghe Buzdugan (din 1 octombrie 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărăţeanu), şi principele Nicolae, fratele lui Carol, potrivit volumului "Ferdinand" ("Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)", vol.II, Ioan Scurtu, 2004).

 

 

 

 

Prima domnie a lui Mihai I (20 iul. 1927-8 iun. 1930), sub Regenţă, a stat sub semnul incertitudinilor, în condiţiile în care, în exterior, tatăl său, principele Carol se pregătea să revină în ţară, iar în interior se intensifica mişcarea carlistă pentru readucerea sa pe Tronul României. Principele Carol a revenit în ţară la 6 iunie 1930. O zi mai târziu, Regenţa, instituită la moartea regelui Ferdinand, şi-a dat demisia. În acest context, guvernul a preluat puterile şi prerogativele constituţionale şi, în virtutea acestora, l-a detronat pe regele Mihai, potrivit volumelor "Istoria României în date" (2003) şi "Enciclopedia Şefilor de stat şi de Guvern ai României" (2011).

La 8 iunie 1930, Parlamentul l-a proclamat pe principele Carol rege al României, sub numele de Carol al II-lea, "coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand". Regele Mihai a redevenit prinţ moştenitor, primind titlul de "Mare Voievod de Alba Iulia".

 

 

 

A doua domnie a regelui Mihai I (6 sept.1940-31 dec.1947) a debutat în condiţii dramatice, într-o Românie sfâşiată teritorial şi într-o Europă aflată în plin război. Evenimentele din vara anului 1940 - notele ultimative ale URSS (26 şi 28 iunie, când au fost ocupate Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, respectiv 50.762 km pătraţi cu 3.776.000 de locuitori) şi Dictatul de la Viena (30 august, când Ungaria horthystă a ocupat 43.500 km pătraţi, respectiv nord-estul Transilvaniei, cu o populaţie de 2.667.000 locuitori) - demonstraţiile puternice de protest de la începutul lunii septembrie, atitudinea ostilă a liderilor politici şi a armatei l-au obligat pe Carol al II-lea să renunţe la prerogativele regale, la 6 septembrie 1940. În documentul semnat ca un apel către români, fostul suveran a omis deliberat termenul de "abdicare", lăsând loc unei eventuale reveniri. Încă din dimineaţa zilei de 5 septembrie, Carol al II-lea îl învestise pe generalul Ion Antonescu cu "depline puteri pentru conducerea statului român". În aceeaşi zi, a fost suspendată Constituţia şi au fost dizolvate Corpurile legiuitoare, potrivit volumelor "O istorie a românilor" (Ion Bulei, 2007) şi "Istoria României în date" (2003).

 

 

 

În dimineaţa zilei de 6 septembrie, principele Mihai (19 ani) a depus, în Sala Tronului, jurământul în faţa generalului Ion Antonescu, conducătorul statului, a patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, Nicodim, şi a primului preşedintele al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Dimitrie Gh. Lupu, într-o nouă formulă dictată de conducătorul statului: "Jur credinţă naţiunii române. Jur să păzesc cu sfinţenie legile statului. Jur să păzesc şi să apăr fiinţa statului şi integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!", conform volumului "Mihai I" ("Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947)", vol.IV, Ioan Scurtu, 2004).

Primul decret semnat de regele Mihai I, în dimineaţa aceleiaşi zile, a fost acela de reînvestire a lui Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de Miniştri, "cu depline puteri pentru conducerea statului român". Regele rămânea cu următoarele prerogative: era capul oştirii, avea dreptul de a bate monedă, conferea decoraţiunile române, primea şi acredita ambasadorii şi miniştrii plenipotenţiari; îl numea pe primul-ministru, însărcinat cu depline puteri, avea dreptul de amnistie şi graţiere. În Articolul III din Decret se menţiona: "Toate celelalte puteri ale statului se exercită de preşedintele Consiliului de Miniştri", potrivit volumului "Istoria românilor - România Reîntregită (1918-1940)" (vol. VIII, 2003).

Deşi era suveranul României şi, formal, capul oştirii, generalul Ion Antonescu, care a instaurat un regim autoritar între 6 septembrie 1940-23 ianuarie 1941 şi 23 ianuarie 1941-23 august 1944, i-a lăsat regelui Mihai doar atribuţii formale. La 22 iunie 1941, România a intrat în război, alături de Germania, împotriva URSS. Însă, intrarea în război nu s-a făcut printr-o convenţie, care să stipuleze condiţiile colaborării cu Germania, şi nici printr-o consultare cu factorii politici din ţară, însuşi regele aflând de la radio acest fapt. În anii 1943-1944, regele Mihai şi principalii săi colaboratori şi sfătuitori s-au distanţat treptat de mareşalul Ion Antonescu, şi împreună cu lideri ai principalelor partide politice democratice şi cu unele cercuri militare, au întreprins demersuri politico-militare, în vederea ieşirii României din alianţa cu Axa şi alăturarea ei Naţiunilor Unite. În contextul deteriorării rapide a situaţiei de pe front (la 20 august 1944, a început ofensiva trupelor sovietice în zona Iaşi-Chişinău, soldată, încă de la început cu străpungerea poziţiilor defensive româno-germane) şi al refuzului mareşalului Ion Antonescu de a părăsi Axa şi de a încheia armistiţiul fără consimţământul lui Hitler, la 23 august, aflat în audienţă la regele Mihai I, acesta l-a destituit din funcţia de conducător al statului şi a ordonat arestarea lui. Printr-o proclamaţie adresată naţiunii, regele Mihai I a anunţat ieşirea din alianţa cu puterile Axei, încetarea războiului împotriva Naţiunilor Unite şi acceptarea armistiţiului oferit de SUA, URSS şi Marea Britanie. În acelaşi timp, s-a anunţat formarea unui guvern de uniune naţională, condus de generalul Constantin Sănătescu, care a fost însărcinat cu încheierea păcii cu Naţiunile Unite.

 

 

 

În realitate însă, aliaţii nu oferiseră României "armistiţiul", ci ceruseră capitularea necondiţionată. În aceste condiţii, guvernul sovietic s-a considerat în continuare în stare de război cu România până la 12 septembrie, când a fost semnată la Moscova, Convenţia de armistiţiu, care declara România o ţară înfrântă în război, consacra anexiunile sovietice din 28 iunie 1940 şi impunea plata unor despăgubiri de război către URSS. A fost declarat nul Arbitrajul de la Viena, "Transilvania sau cea mai mare parte a ei" revenind României, consemnează volumul "Istoria României în date" (2003).

Începând din seara zilei de 23 august, Armata Română a trecut la lupta antifascistă. În perioada 23-28 august, lupte grele s-au dat pe Valea Prahovei, în porturile dunărene, în Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. În dimineaţa zilei de 24 august 1944, pe baza ordinului dat de Adolf Hitler, trupele germane din nordul Capitalei au lansat un atac, sprijinit de aviaţie, pentru ocuparea Bucureştilor. Atacurile aeriene s-au succedat rapid, lovind mai ales centrul Capitalei. Lupte grele s-au dat la Şcoala superioară de Război, Prefectura din Ilfov, bariera Rahova, pădurile Băneasa şi Otopeni. La 28 august, Bucureştii erau eliberaţi prin forţe proprii. Prin eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, la 25 octombrie 1944, s-a încheiat eliberarea întregului teritoriu transilvan.

 

 

 

Criza politică declanşată de comunişti în 1945, în vederea preluării puterii, i-a oferit prilejul lui Andrei I. Vîşinski, prim-locţiitor al comisarului poporului pentru Afacerile Străine al URSS şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control pentru România, de a veni la Bucureşti. Acesta i-a impus regelui Mihai I, în decursul întâlnirilor din 27, 28 februarie şi 1 martie 1945, demiterea premierului, generalul Nicolae Rădescu, şi formarea unui guvern al Frontului Naţional Democrat (FND), condus de dr. Petru Groza. După dezbateri amănunţite, regele, care nu a fost sprijinit de SUA şi Marea Britanie, în contextul dezarmării trupelor române din Capitală din ordinul autorităţilor sovietice, a acceptat ca Petru Groza să formeze un nou guvern, cu condiţia reprezentării partidelor democratice, restabilirii administraţiei române asupra nord-estului Transilvaniei şi atenuării aplicării prevederilor Convenţiei de armistiţiu. Instaurat la 6 martie, guvernul dr. Petru Groza, sprijinit de URSS, a trecut la aplicarea unor măsuri având ca scop destrămarea structurilor politice, economice şi culturale existente, în vederea instituirii modelului sovietic, potrivit volumului "Enciclopedia Şefilor de stat şi de Guvern ai României" (2011).

 

 

 

La Conferinţa de la Potsdam (17 iul.-2 aug. 1945), reprezentanţii SUA, URSS şi ai Marii Britanii au vorbit despre necesitatea constituirii, în ţările foste satelite ale Germaniei, a unor guverne "democratice reprezentative şi recunoscute". În acest sens, regele Mihai I a cerut, după consultarea liderilor politici, demisia guvernului Groza la 20 august 1945, pentru a se forma un guvern reprezentativ, care să exprime voinţa cetăţenilor ţării. În urma refuzului primului-ministru, suveranul a încercat să împiedice activitatea guvernului prin nesemnarea actelor şi legilor emise de Consiliul de Miniştri ("greva regală", 23 aug.1945-7 ian. 1946), refuzând orice colaborare cu membrii guvernului. Tactica suveranului a fost contracarată de comunişti printr-o soluţie anticonstituţională de sancţionare a deciziilor şi actelor oficiale guvernamentale pe calea Jurnalelor Consiliului de Miniştri, care nu necesitau semnătura regelui. La 8 noiembrie 1945, demonstraţia organizaţiilor de tineret PNŢ şi PNL împotriva guvernului Groza şi de sprijin al suveranului, a fost sângeros reprimată de autorităţile comuniste.

 

 

 

În urma conferinţei de la Moscova (dec. 1945) a miniştrilor de externe ai URSS, SUA şi Marii Britanii s-a hotărât includerea a câte unui reprezentant al PNŢ şi PNL. Însă prin această decizie era recunoscut, de fapt, regimul impus României de Moscova, prin A.I. Vîşinski, la 6 martie 1945. În aceste condiţii, alegerile din 19 noiembrie 1946, falsificate de coaliţia condusă de PCR, au deschis ultima fază în preluarea integrală a puterii şi instaurarea regimului comunist de tip sovietic. Obiectivul final urmărit de regele Mihai I, acela al demisiei guvernului Groza, nu a fost atins. Prin constituirea şi activitatea Adunării Deputaţilor, partidul comuniştilor a reuşit să-şi exercite controlul atât asupra puterii executive, cât şi asupra celei legislative, posibilităţile de acţiune ale suveranului devenind extrem de limitate, fiind lipsit, între altele, de prerogativa sa de a dizolva Parlamentul.

 

 

 

Cuvântarea Majestăţii Sale, Regele Mihai I (1927-1930; 1940-1947) la festivitatea de numire a ambasadorului României în URSS, Iorgu Iordan, în calitatea de membru al Academiei Române. La festivitate au participat personalităţi politice şi culturale ale vremii. Realizat: 29 mai 1946.

În noiembrie 1947, în urma vizitelor la Londra, unde a participat la căsătoria verişoarei sale, principesa Elisabeta, şi apoi la Paris, unde, a avut convorbiri cu liderii occidentali, suveranul român s-a convins definitiv că România a fost lăsată în sfera de interese şi de dominaţie a URSS. Situaţia fusese hotărâtă, de fapt, încă de la Conferinţa celor Trei Mari de la Teheran (28 nov.-1 dec. 1943) şi confirmată, în octombrie 1944, prin acordul de procentaj Churchill-Stalin convenit la Moscova. În timpul absenţei sale din ţară, comuniştii reuşiseră să obţină noi poziţii în guvernul dr. Groza: Ana Pauker la Afaceri Străine (6 nov. 1947) şi Emil Bodnăraş la Apărare Naţională (23 dec. 1947).

 

 

 

Regele Mihai I s-a reîntors în ţară la 21 decembrie, iar câteva zile mai târziu, la 30 decembrie 1947, era silit, prin şantaj şi ameninţare, de către autorităţile comuniste, să abdice. Mihai I a părăsit România, împreună cu mama sa, Elena, la 4 ianuarie 1948.

Adunarea Deputaţilor, convocată în sesiune extraordinară, luând act de abdicarea regelui Mihai I, cât şi de Proclamaţia către Ţară a guvernului, a abrogat Constituţia din 1866, cu modificările din 29 martie 1923, din 1 septembrie 1944 şi următoarele, şi a proclamat România Republică Populară. Abdicarea silită a regelui Mihai I a marcat sfârşitul regalităţii în România, dar şi suprimarea totală a vieţii constituţionale, după o perioadă de dictaturi succesive, şi începutul dictaturii comuniste.