Secolul XXI, mai mult al violenței, nu inteligenței!

 Dorian OBREJA

Indubitabil, secolul actual, din care am parcurs deja un sfert, perioadă în care populația a crescut într-un ritm amețitor, de la 6 la 8 miliarde, poate fi apreciat prin prisma progreselor tehnologice, în domenii precum inteligența artificială, internet, cibernetică, nanotehnologie, robotică.

Din păcate, într-o măsură mult mai mare, s-a putut consemna, în același interval de timp, escaladarea violenței. Manifestată în toate formele acesteia, dacă luăm în considerare definiția fenomenului, potrivit căreia acesta reprezintă utilizarea forței și a constrângerii de către un  individ, grup, clasă socială (aș adăuga și unul sau mai multe state) în scopul impunerii voinței asupra altora.

Dacă luăm ca punct de pornire violența la scară mare, trebuie amintite, în mod deosebit, invadarea Afganistanului (2001), a Irakului (2003), războiul din Siria (început în 2011), conflictul ruso-ucrainean (debutat cu ocuparea Crimeii, 2014, și amplificat prin invazia din 2022), conflictul palestiniano-israelian (început în 1948, reactualizat mai mereu, cel mai recent în octombrie 2023). După cum se remarca, aceste războaie sunt motive de îngrijorare, fiind posibilă extinderea lor, mai ales că ”diplomația a devenit la fel de eficientă precum înaintea izbucnirii Primului Război Mondial”.

Și în războaie, dar și ca rezultat al celorlalte forme de manifestare a fenomenului amintit, în fiecare zi, mor, ucise de mâna omului, aproape 1.500 de persoane, adică aproape un om pe minut! Fapt pentru care secolul XXI ar binemerita supranumele de ”al violenței”.

Dacă trecem la o categorie ”inferioară”, cea a atacurilor teroriste, consemnăm sute de asemenea evenimente, dintre care, din lipsă de spațiu, aduc aminte doar câteva: 11 septembrie 2001 (2993 de morți); 2002, Insula Bali (200 victime); 2002, Teatrul Dubrovka, Moscova (130); 2003, Serbia (premierul Zoran Djindic); 2003, Suedia (ministrul de Externe Anna Lindh);

2004, Madrid (191) ; 2004, Beslan, Rusia (380); 2005, Londra (56); 2007, Irak (796); 2007, Pakistan (fostul premier Benazir Buhtto și încă 138); 2008, Mumbai, India (195); 2009, Borno, Nigeria (780); 2011, Norvegia (69); 2017, Las Vegas, SUA (59); 2022, Japonia (ex-premierul Shinzo Abe); 2024, Moscova (143).

În fine, dacă ajungem la cel din urmă palier, acela al violenței domestice (deși ar trebui denumită sălbatice!), și ne referim doar la România, s-a constat creșterea ei, de la an la an, cu cel puțin 5 la sută, ajungându-se, în 2023, la peste 108.000 cazuri (circa 300 zilnic); țara noastră se situa, la capitolul persoane ucise în urma acestui fel de conflicte, pe primele locuri în UE, numărând 1.156 persoane în perioada 2017-2022. Nici la violență, în general, soldată cu victime, România nu stă mai bine; destul de recent, ea se clasa pe locul 5, cu 1,5 decese la 100.000 de locuitori. Iar dacă este să ne referim la violența în mediul școlar, și aici se consemnează o creștere constantă; în anul școlar 2021-2022, s-au înregistrat aproape 10.000 cazuri, în comparație cu cele 7.715 din perioada 2019-2020.

Având în vedere toate datele prezentate mai sus, prevenirea, combaterea și stoparea violenței ar trebui să reprezinte, în mod normal, priorități absolute și cu grad maxim de urgență. Ceea ce, din păcate, nu se întâmplă. Și ceea ce mă determină să afirm că oamenii mai au de lucrat la capitolul inteligență, în special emoțională, ce ne ajută să ne extragem din tentația violenței.