Călcâiul lui Mancini

 

Nu, nu-i vorba de golurile de kinogramă înscrise de Mancio în vremurile când făcea furori în tricoul Sampdoriei. Sau, ceva mai târziu, spre asfinţitul carierei, în cel lazial. Aici e vorba, de fapt, de slăbiciunea lui Achille...

Fără vedete de mare calibru în lot, squadra azzurra a bătut record după record, a ajuns o echipă de-a dreptul înfiorătoare. Joc cinic şi spectaculos în acelaşi timp, un metronom exuberant, o echipă care are deja 30 meciuri consecutive fără înfrângere. Ultimele 11, victorii la rând, la "pielea goală", adică fără gol primit.

Evident, după chixul din preliminariile pentru Campionatul Mondial 2018 (singura ratare a "macaronarilor" din ultima jumătate de secol), meritul revirimentului îi aparţine, clar, selecţionerului Roberto Mancini. Care e acum omul momentului. Va fi şi mâine?

Greu de spus, are 57 de ani, e la apogeul carierei, iar întrebarea este dacă a găsit antidotul la acea slăbiciune, la acel călcâi al lui Achille, o ceva care l-a tras mereu în jos, când îi era lumea mai dragă, când era pe caii cei mai mari.

Ca jucător, a intrat în atenția presei prin imensul preț de transfer de la Bologna la Sampdoria, în 1982. A fost mai scump decât Maradona, deși abia împlinise 18 ani. Imediat s-a impus ca lider al vestiarului, marele Trevor Francis a ajuns rezervă şi a plecat. Antrenor era Vujadim Boskov. Apoi a venit Sven Goran Eriksson. Sampdoria lui Mancini şi Vialli a rămas aceeaşi. A treia forţă a Italiei, după Milanul tripletei Rijkaard-Gullit-Van Basten şi Napoliul lui Maradona. Deşi a avut grijă să umilească ambele echipe.

Revenind la Mancini, încă din vremea bătrânului Boskov, din anii 84-85, el era antrenorul de facto. Purta banderola, nimeni, nici chiar geamănul Vialli nu mişca în front. An de an, Sampdoria a început frumos, a dus trena, dar finişul a fost mereu dezastruos. De aceea, doar un singur titlu şi un singur trofeu continental.

Pe finalul carierei de jucător, Mancini a plecat la Lazio. Adus de Eriksson. Trei ediţii de campionat a evoluat acolo, nu a fost titular, era cam bătrâior, dar căpitanul echipei, foarte tânărul, pe atunci, Alessandro Nesta, spunea că Mancio e cel mai important jucător. Aşa a fost. Lazio pornea ca din puşcă, ducea trena, dar capota pe final. O singură excepţie, titlul din 2000.

Ca antrenor, tot la fel. Echipele ce le-a condus, Fiorentina, Lazio, Inter, Manchester City sau Zenit, trase la indigo. Joc spectaculos, dar multă rigoare, însă pe finalul competiţiei ceva se rupe. Va fi acum altfel? Îşi va vindeca Mancio călcâiul cel legendar de vulnerabil? Vom vedea. Marcel FLUERARU