Maradona. Un an fără "El Pibe d'Oro"

 Iată, se împlineşte un an de la trecerea în nefiinţă al lui Diego Armando Maradona. Moarte prematură, la doar 60 de ani, nu intrăm acum, nu-i deloc cazul, în speculaţii şi mistere. A luat cu el, acolo-n Ceruri, un mare rival, dar şi un mare prieten. Paolo Rossi. Cel care i-a întârziat cu patru ani bucuria de a fi campion mondial.

I-am văzut în anii lor de glorie, despre Rossi, pe 9 decembrie. Acum e vorba de Dieguito, "El Pibe d'Oro", D10S. Pe atunci mă întrebam, foarte intrigat, cum pot ajunge sud-americanii la dilema "care a fost cel mai bun fotbalist din istorie". Maradona sau Pele. Brazilianul are un CV de 10 ori mai impresionant decât Diego Armando.

Pele e singurul triplu campion mondial. E, conform Guinness World Records, golgeterul absolut al lumii, cu 1.281 goluri marcate în 1.363 de meciuri. Acum, marketingul din fotbal încearcă să-i mai taie din merite, scoţând din calcul golurile din amicale. În fine, asta-i altă discuţie. La nivel de club, Pele a luat cu Santos de 6 ori campionatul în Brazilia, de două ori Cupa Libertadores şi de trei ori Cupa Intercontinentală.

D10S se poate lăuda doar cu un titlu mondial şi o finală pierdută pe nedrept, cu două titluri în Italia şi cu o cupă UEFA. Palmares indiscutabil în favoarea Perlei Negre.

Atunci, de ce sud-americanii tot insistau cu această comparaţie, nefiind deloc puţini aceia care-l socoteau pe Dieguito peste Pele?

Răspunsul stă în chestia că fotbalul e sport colectiv, se joacă în 11. Pele a avut mereu drept coechipieri numai jucători de clasă. Gerson spunea, într-un interviu de acum câţiva ani, că Neymar n-ar fi avut loc în selecţionata Cariocas de la Campionatul Mondial din Mexic nici măcar pe banca de rezerve. Şi nu exagera defel. Jairzinho, Rivelino, Clodoaldo, Pele. Unde să mai încapă şi Neymar. Iar echipa din 1958 a fost şi mai şi...

În schimb, Maradona a făcut, din nişte coechipieri care s-ar fi zbătut în anonimat, adevărate vedete. Napoli se bătea la retrogradare când a venit el. A făcut din acest club o forţă în Italia, dar şi în Europa. Cu un lot subţirel tare, în care doar Careca mai putea fi considerat un "fuoriclasse". Milanul devenea atunci "Diavolul Roş-Negru", cu Gullit, Van Basten, Rijkaard, Donadoni, Ancelotti, Baresi, Maldini etc. Sampdoria lui Mancini, Vialli, Cerezzo, Katanec era şi ea pe cai mari. Juventus, ca de obicei, o forţă. În acea perioadă, Maradona a câştigat două titluri de campion şi a pierdut unul, în mod dramatic, în ultima etapă. Contra lui Milan.

Cupa Mondială din 1986 e clar a lui. Bine, mare merit a avut şi antrenorul Carlos Bilardo, care i-a dat mână liberă. Argentina de la momentul acela, fără Maradona şi fără Valdano, ar fi avut probleme mari cu Poli Iaşi, care juca în "B", adică Liga 2 de azi.

Ăsta-i motivul pentru care sud-americanii îl pun pe acelaşi pedestal cu Pele. R.I.P. Diego Armando Maradona! Marcel FLUERARU