Curiozități despre Procesele de la Nürnberg, judecata liderilor naziști

 La 20 noiembrie 1945, zeci de judecători, procurori și avocați din întreaga lume s-au reunit în regiunea germană Bavaria pentru a-i judeca pe liderii naziști, o serie de evenimente care au rămas în istorie drept Procesele de la Nürnberg.

În acest articol îți prezentăm câteva lucruri interesante despre aceste procese, care au reprezentat un moment de cotitură în istoria lumii.

Orașul bavarez unde a început ascensiunea celui de-Al Treilea Reich prin găzduirea unor mitinguri masive de propagandă în anii ‘20 și ‘30 a fost considerat de Aliați un loc potrivit pentru a marca sfârșitul erei naziștilor.

Deși o mare parte in oraș era în ruină din cauza bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial, Palatul Justiției – care dispunea de o închisoare capabilă să găzduiască 1.200 de deținuți – a rămas intact.

Odată ce deținuții germani au finalizat lucrările de extindere a sălii de judecată, aici au început Procesele de la Nürnberg.

Procesele de la Nürnberg au marcat o etapă importantă în consolidarea dreptului internațional. Deși anterior mai fuseseră organizate urmăriri penale pentru crime de război, acestea fuseseră realizate în conformitate cu legile unei singure țări.

Până la Procesele de la Nürnberg, nu au mai existat procese internaționale ale criminalilor de război. În loc să folosească un singur judecător și un juriu, procesul liderilor naziști de rang înalt a fost condus de un grup de patru judecători.

Statele Unite, Uniunea Sovietică, Franța și Marea Britanie au furnizat fiecare câte un judecător principal și un supleant, iar judecătorul britanic Geoffrey Lawrence a fost președintele.

Carta de la Londra, care a stabilit legile și procedurile pentru desfășurarea proceselor de la Nürnberg, a definit trei categorii de infracțiuni: crimele împotriva păcii, crimele de război și, pentru prima dată, crime împotriva umanității, care includeau uciderea, înrobirea sau deportarea civililor, precum și persecuția din motive politice, religioase sau rasiale.

Întrucât inculpații, judecătorii și avocații vorbeau germana, franceza, engleza și rusa, bariera lingvistică amenința să împiedice procesul.

Cu toate acestea, dezvoltarea de către compania IBM a unui nou sistem de traducere instantanee a permis fiecărui participant la proces să asculte în căști traducerea discuțiilor în timp real.

Sistemul de traducere simultană a permis ca procesul să se desfășoare de patru ori mai repede decât dacă ar fi fost folosită traducerea consecutivă.

Raphael Lemkin, un avocat născut în Polonia care a pierdut aproape 50 de rude în timpul Holocaustului, este creditat pentru inventarea termenului de genocid, în 1944, pentru a descrie exterminarea planificată a evreilor de către naziști.

Termenul este o combinație între „genos”, cuvântul grecesc pentru „trib” sau „rasă” și „-cid”, sufixul latin care semnifică ucidere.

Dintre cei 22 de naziști de rang înalt care au fost judecați pentru crime de război, 12 au fost condamnați la moarte prin spânzurare. Printre ei s-a numărat și Martin Bormann, secretarul personal al lui Adolf Hitler.

Alți șapte, inclusiv fostul adjunct al lui Hitler în partidul nazist, Rudolf Hess, au primit pedepse de la 10 ani de detenție la închisoarea pe viață, iar trei au fost achitați.

Cel mai important nazist care a supraviețuit războiului, fondatorul Gestapo și comandantul-șef al Luftwaffe (aviația militară), Hermann Göring, și-a luat viața în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1946, cu doar câteva ore înainte de execuția programată.

Îmbrăcat în pijamale de mătase, acesta a înghițit o capsulă cu cianură. În biletul lăsat soției sale, Göring a scris că ar fi dispus să moară prin împușcare, dar nu într-o manieră atât de nedemnă precum spânzurarea.

După sinuciderea lui Göring, Aliații au ordonat execuția cât mai grabnică a celorlalți condamnați. În primele ore ale zilei de 16 octombrie 1946, criminalii de război naziști au fost spânzurați unul câte unul de pe un eșafod ridicat în sala de sport a închisorii.

„Sper că această execuție va fi ultimul act al tragediei celui de-Al Doilea Război Mondial”, a declarat înainte de a muri Arthur Seyss-Inquart, ultimul dintre cei zece bărbați care au fost spânzurați.

Execuțiile, care au durat aproape două ore, au fost duse la îndeplinire de călăul oficial al armatei americane, John Clarence Woods.

„Nu am avut emoții. Nu-ți poți permite să ai emoții într-o asemenea activitate”, a declarat acesta pentru revista Time.

Revista a prezentat, totuși, și declarațiile unor martori care au spus că execuțiile fuseseră realizate cu mare stângăcie, din cauza ștreangurilor prea scurte și a trapelor prea mici, rezultând decese prin strangulare lentă.

Armata SUA a negat aceste zvonuri.