Poetul pe contrasens cu viaţa

Născut în Dersca Botoşanilor, absolvent al Institutului Teologic din Bucureşti, trăitor în Timişoara, Ticu Leontescu „trage” spre Iaşi despre care scrie câteva haiku-uri reunite în volumul „Iaşii în...haiku” (2007), căutând în „oraşul poeziei” un spaţiu de identificare; astfel: „Euharistic/ loc; vin - pelerin, să iau/ din... pâine şi vin” (Iaşii). Până la ultima carte, „Se poartă negru” (Editura Eurostampa, 2012), Ticu Leontescu a tipărit poeme în „Răstignită iubirea” (2001), „Plâns transfigurat” (2005), „E toamnă în Eden” (2008) şi „Crucea-răscrucea” (2010).
Imaginându-se într-o caravană a poeziei, pierdută în „marele pustiu”, urmând „poemele-maraton” ale celor din vechime, poetul se defineşte în confruntarea cu pagina goală, cu singurătatea „letală” şi cu spaimele trăite în faţa colilor deşarte: „Sunt singur, Doamne,/ Tot mai singur sunt/ în univers./ Asemenea-ntr-o carte/ scrisă cândva, ştearsă acum -/ ultimul vers.../ Ce spaimă îmi inspiră/ atâtea pagini goale?!/ Şi ce singurătate!/ Tu, pagină deşartă, goală,/ cu solitudinea-ţi letală!/ Precum poemul într-un vers -/ mă cutremur alături de/ Mahabharata, Ramayana -/ poeme-maraton./ Precum, în marele pustiu,/ un pelerin; precum,/ pierdută,/ caravana...” (Spaima paginilor goale). Deşi scrie o poezie a sentimentului religios, nu, însă, „de amvon”, Ticu Leontescu nu este un elegiac; el cultivă o anume oralitate şi o anecdotică amuzantă, uneori, ca în „Epoca lemnului”, unde se evocă scriitorul „lemnos” care scrie, în epoca lemnului, într-o limbă de lemn „rigidă ca un par”, pentru ca, altădată, să ajungă la o aspră radicalitate a discursului critic aplicat lumii de azi, când se circulă pe contrasens cu viaţa, în jungla urbană, cu fiarele pădurii mutate în oraş: lipsa de criterii şi incultura, o lume „scârbită de normalitate”, unde tentante sunt doar non-valorile, „gâdilarea instinctelor” în aceeaşi lume în care „Mişto-ul a devenit naşpa, / iar naşpa a devenit... mişto!”, în euforii bahice, demenţă, bestialitate, orgii şi circ, isteria şi turbarea „mai gravă ca la fiare”, fărădelegea şi bunul-simţ în agonie, conştiinţa muribundă în violenţă şi nebunie - totul (con)duce spre imaginea apocaliptică a planetei albastre unde se poartă negru: „Fiarele pădurii -/ lupii, urşii, hienele...-/ îşi mută bârlogul-n oraş,/ Vor să devină regizorii, actorii/ altor filme cu Tarzan,/ cu Fram, ursul... parlamentar./ Sau Cartea junglei robotizate./ Marile aglomerări/ şi civilizaţii urbane -/ jungle hitech./ Mowgli şi-ai lui/ au adoptat cu succes/ comportamentul de tip Shere Khan,/ Kha ori Baloo./ Lumea de azi?/ Un balamuc global./ O junglă urbană/ fără dresori” (Jungla urbană): lumea lui Ticu Leontescu este una aflată în stăpânirea îngerului căzut.
Registrele lirice din „Se poartă negru” sunt foarte diverse. Astfel, lângă amintitele poeme ale apocalipsei, scrise în tonalitatea ironiei demolatoare şi a sarcasmului, se regăsesc pasteluri delicate (Catedrală-n aer liber. Dimineaţă de Mai, Primăvara), imne pentru „străbunul” de la Hamangia (Strănepot de Hamangia), dar şi pentru Ovidiu exilat la Tomis, „impresii” ale pelerinului la Voroneţ, în atmosfera vecerniei, într-un amvon plasat pe „mocheta ierbii”, cântece ale continuităţii neamului pe temeiurile sale creştine („Iar eu - strănepotul şi nepotul/ atâtor stejari legendari./ Sunt fiul şi fratele,/ bărbatul şi tatăl,/ unchiul şi stră-unchiul./ Cel mistuit de dor/ după moşii-strămoşii,/ nepoţii-strănepoţii.../ După uriaşul meu neam,/ răstignit şi tras pe roată,/ hrănit cu Miel,/ cu vin şi Pască!” - Oră astrală), identificându-se în Rugăciunea, Masa Tăcerii şi Coloana lui Brîncuşi, în misterul de la Cina cea de Taină ori în revelaţia de pe Crucea jertfei, dar şi în „sfinţii nenăscuţi” dintr-un poem închinat, deloc întâmplător, lui Ioan Alexandru. În fond, Ticu Leontescu îşi scrie poezia cu inima; „Se poartă negru” e cartea unui poet care vrea să se „îndumnezeiască”, regăsind lucrurile simple, dar adevărate, ca în „O felie de Cuvânt”- „Doamne, mi-e poftă/ de-o pâine de casă/ coaptă la vatră./ De-o cană cu lapte/ proaspăt muls./ Să mănânc şi să beau,/ precum trupul şi sângele Tău,/ să capăt puls./ De-o felie de Cuvânt -/ pâine pentru sufletu-mi flămând./ De-un cântec/ din harfî cu psalmi./ Precum la o cină de taină,/ vreau să trăiesc./ Vreau să mă îndumnezeiesc”.