Silviu Genescu, Rock me Adolf Adolf Adolf

Stiam numele lui Silviu Genescu din almanahurile „Anticipatia” de dinainte de ’89 si l-am revazut sub cateva traduceri; dar nu citisem volumul lui de debut (si singurul pana de curand), T de la sfarsit (Editura Marineasa, Timisoara, 1994). De aceea, calitatea volumului no 2, Rock me Adolf Adolf Adolf, a fost o surpriza puternica pentru mine. Cartea lui Genescu e unul dintre cele mai bune volume SF cu autor roman care au fost publicate pana acum; ma refer atat la echilibrul din sumar sau la calitatea literara a textelor, excelent ponderata cu partea de concept sau de „idee SF”, cat si la calitatea lor de a fi la standarde perfect occidentale. Inainte de a-mi placea un text sau un altul m-au impresionat coolness-ul, expresivitatea si controlul manifestate de scrisul lui Genescu, clasa lui; in rest, textele nu sunt fara defecte si am sa imi expun imediat critica.

In sumar intra 6 povestiri si un „miniroman”.

Povestirea care da titlul culegerii, Rock me Adolf Adolf Adolf, e cea mai slaba, fiind atmosferica dar fara logica (zic asta atat despre felul in care e contruita actiunea, cat si despre conceptul fara randament, desi spectaculos aparent, al clonei punkiste a lui Hitler). In schimb, delectabila e Printul cel trist, povestire mai mult fantastica pe tema calatoriei in timp, avand ca personaje rusi din emigratia pariziana prinsi cu toata culoarea lor. Zapada de pe aripile ingerului da clasa multor lucruri pe care le-am citit prin antologiile anuale ale lui Dozois: Genescu construieste si controleaza subtil in cele cateva pagini conceptul unei lumi highest tech ultraciberizate, in care religiile sunt programate prin virusi doctinari iar corpurile indivizilor sunt accesorii.

Tot in regim cyber e scris si Eroul local, alt text reusit al volumului: un super-A.I. insceneaza un atac terorist. Expresia finala e o gluma sau o farsa in stilul Fredric Brown. Ghost Story speculeaza transferarea identitatii unui copil mort pe suport virtual. Tommy e o fantoma blocata in stadiul infantil care ajunge sa-si sparga codul limitativ, sa hackereasca si sa controleze reateaua: perfect ok.

Dar textul care expune cel mai bine clasa lui Silviu Genescu este miniromanul ’Da Noiz. Autorii romani care pot scrie ceva la nivelul acesta se pot numara pe degetele de la o mana. In ’Da Noiz genurile thriller si roman de spionaj/ cu spioni au cam aceeasi pondere ca SF-ul; de SF tine mai mult decat altceva capacitatea autorului de a specula intr-un limbaj stiintific (atuurile profesiei de inginer…) pe subiecte exotice cum ar capacitatile extrasenzoriale. Tehnologia cea mai next gen la care se face referire e una care urmareste manipularea subiectilor prin sunete – „emisiuni de unde de joasa frecventa” (dar asa ceva nu exista deja?). Sunt cu totul entuziasmante versatilitatea stilistica si enciclopedica a autorului (actiunea, care s einvarte prin mai multe medii, are decor britanic, dupa cum literatura lui Genescu are stofa anglo-saxona) sau felul in care calibreaza informatia de detaliu asupra mediilor de care se ocupa cu datele personajelor (trasaturile care le face sa fie nu doar credibile, ci si bune ca personaje ale unei fictiuni); sau constructia plina de suspans; sau culoarea foarte naturala si spontana pe care o au mai toate scenele. Din pacate, romanul nu e terminat. Sfarsitul, care pica abrupt ca din avion, e o solutie cu totul triviala raportat la paginile anterioare lui anticipat. Nici macar solutie nu e, din moment ce mai multe fire raman pe afara. Sper ca autorul sa revina.

Sursa: http://revistacultura.ro