Caracuda redivivus. Pogor & Caragiale – nu...

 Dorian OBREJA

Venind dintr-un „izvor” bulgăresc, termenul de caracudă desemnează, în accepţia sa iniţială, un peşte de baltă, turtit, lung de 20-35 cm, şi rimează, ispititor, cu exoticul, dar şi câteodată letalul (ţinând cont că ajunge până la 3 m) barracuda.

Termenul este, în acelaşi timp, un nume generic dat peştilor mici, echivalent cu peşte-ţigănesc, şi mai poate însemna un om fără valoare, fără însemnătate.

Nu mi-am propus, însă, a discuta despre vieţuitoare marine, ci despre corespondentele lor terestre, bipede, mai precis. În urmă cu peste un secol şi jumătate, la adunările prestigiosului cenaclu „Junimea”. Fondatorul şi amfitrionul acestuia, Vasile Pogor, considerat „copilul teribil” al societăţii ce patrona cenaclul, a fost cel care, plin de umor, dar şi într-un mod foarte adecvat, a dat porecle confraţilor de şedinţe. Astfel au apărut expresiile de „caracudă” şi grupul celor 9”, cel dintâi definind asistenţa pasivă, a celor care nu luau niciodată cuvântul. Desigur, ca excepţii, se putea, câteodată, cădea în eroare: astfel, în amintirile sale, Ioan Slavici afirmă că „nouă, celor mai tineri, ni se zicea caracudă, şi tot aşa am rămas până la bătrîneţe...”.

Termenul în discuţie a fost – nu se putea altfel! – utilizat şi de către Caragiale, însă mai ales cu aplicare în spaţiul politic, făcând vorbire despre cei care se adaptau cu supunere comenzilor date de liderii partidelor, pentru a primi şansa de a fi „caracuda”. Despre acest din urmă înţeles, extrem de actual, am scris cu  mai multe prilejuri şi, cu siguranţă, după cum se prezintă scena politică românească, voi mai avea ocazia de a o face.

Astăzi, însă, subiectul este caracuda din spaţiul literaturii. O primă observaţie: faţă de vremurile amintite, categoria în discuţie nu mai este pasivă, ci din contră, chiar agresivă şi sufocantă, punând în pericol nu doar scriitorii cu adevărat însemnaţi, ci şi contribuind, nefast, la tăierea pădurilor întru fabricarea hârtiei pe care îşi aşterne inepţiile, făcându-ne să regretăm că aceasta este deturnată de la chestiuni mult mai utile, precum ar fi cele igienice.

Cu deosebire în spaţiul virtual, dar, din păcate, şi în cel tradiţional, al tipăriturilor, pot fi consemnate, pe zi ce trece în număr mai mare, „publicaţii” şi „producţii editoriale” de toată jena sau de tot râsul, dacă fenomenul nu ar fi de deplâns. Oameni, de altminteri benigni, nu înţeleg că ar fi mai bine – cel puţin pentru alţii – să-şi canalizeze energiile întru ocupaţii şi hobby-uri folositoare, precum grădinăritul, apicultura, croşetatul ori creşterea urmaşilor urmaşilor, ţin, cu tot dinadinsul şi, mai ales, fac tot posibilul pentru a fi remarcaţi în ipostaza de creatori pe târâmul literaturii.

Dacă se ve merge în această direcţie şi cu viteza/puterea cu care lucrurile se întâmplă, este posibil să asistăm la transformarea unei mai vechi afirmaţii, făcută, prima dată, de Vasile Alecsandri, la 1852, aceea că „românul s-a născur poet”, în zicerea conform căreia „scriitorul s-a născut român”, ţinând cont şi de numărul infractorilor care fac mai puţine zile de puşcărie dacă se pun pe făcut cărţi. Deocamdată, Islanda este ţara cu cei mai mulţi scriitori pe cap de locuitor din lume, dar, în viitor, România are toate şansele să o detroneze. Problema este că Islanda deţine locul întâi şi la numărul de cărţi citite pe cap de locuitor, în vreme ce România este pe locul ultim în Europa la consumul/cititul de carte... Pe cale de consecinţă, se poate afirma că membrii caracudei literare scriu fără să citească!!!

Fără lecturi, fără educaţie, doar cu dorinţa de a epata, componenţii acestei specii reprezintă, indubitabil, o primejdie pentru cultură. Şi situaţia e şi mai gravă, mai ireversibilă din cauza tăcerii ce înconjoară acest subiect! Lipsesc şi Pogor, şi Cargiale...