Cât mai trăim pe un butoi cu pulbere?

 Dorian OBREJA  

Departe de mine starea de a fi panicat. Încă şi mai departe, dorinţa sau intenţia ca, prin cele scrise, să panichez pe alţii.

Nu fac decât să constat, cât mai la rece, obiectiv şi echidistant. Iar constatările sunt triste şi grave. Pentru că este greu, pe de o parte, să trăieşti, o perioadă mai îndelungată, cu sabia lui Damocles deasupra capului (expresie care înlocuieşte, pentru a nu o repeta, pe cea din titlu, având acelaşi sens, actualizat...). Pentru că este şi mai greu, pe de altă parte, să vezi şi consemnezi că, în timpuri de criză, empatia, acţiunea şi unitatea împotriva a ceea ce este rău lipsesc cu desăvârşire sau sunt doar vorbe fără acoperire.  

De aproape doi ani şi jumătate, suntem afectaţi de pandemia de coronavirus. al cărei prim caz s-a înregistrat, în lume, pe 1 decembrie 2019, iar în România, pe 26 februarie 2020. De atunci, un succint bilanţ global arată că a fost confirmată aproape jumătate de miliard de oameni atinşi de virus, dintre care peste 6 milioane au decedat. În ţara noastră, s-au contabilizat aproape 3 milioane de cazuri confirmate, şi aproape 70.000 de decese (echivalentul populaţiei unui oraş precum Tulcea, Reşiţa sau Slatina.

La nivel global, nu am văzut toate resursele posibile mobilizate întru găsirea şi aplicarea unui medicament (vaccin sau altceva) care să combată şi stopeze pandemia. Ci doar competiţie între fabricanţiii şi comercianţii din domeniu, care au găsit prilejul de a se îmbogăţi. La nivelul României, cam aceeaşi situaţie; dar se adaugă „mistere” ce vor rămâne nedesluşite privind achiziţia unui număr imens şi nejustificat de vaccinuri, măşti etc.,  sau încropiri de spitale de campanie, precum cel de la Leţcani-Iaşi, în vreme ce spitalele propriu-zise, lipsite în continuare de fonduri, nu fac faţă, se mai aprind ş.a.m.d. Colac peste pupăză, acum problema principală este constituită din disputa dintre două personaje, care vor a conduce un anume departament. Estimp, a scăzut fantastic numărul testărilor zilnice, ceea ce duce la raportări fără nicio legătură cu realitatea: eu estimez la circa 4.000 numărul de cazuri zilnice confirmate, comunicatele oficiale ne liniştesc, perezentându-ne cifre în jur de sau mult sub o mie...

Ca şi cum pandemia nu ar fi fpst de ajuns, de aproape 70 de zile, în nordul României, o ţară a incadat o alta. Indiferent cum am numi acţiunea, război sau operaţiuni speciale, e vorba de un conflict armat. Şi dincolo de empatia ce trebuie manifestată faţă de victimele acestuia, este şi grija pentru propria soartă.

Dar, şi aici, se pot constata fracturi logice. Sunt ţări care cu o mână iau petrol şi gaz de la invadatori, iar cu cealaltă – îi înarmează pe invadaţi, tranformându-i în carne de tun. În locul unor acţiuni imediate şi extrem de tranşante, care să ducă la încetarea imediată şi definitivă a conflictului, asistăm la prelungirea pe termen nedefinit a lui, din care, cred că aţi ghicit, au de câştigat producătorii şi comercianţii de arme şi muniţie! În legătură cu acest subiect, mi se par cu totul anormale lucruri care se întîmplă atât la vârful UE, de unde vine dispoziţia ca toate ţările membre să contribuie la înarmarea invadaţilor, dar şi în România, unde guvernanţii evită să spună clar dacă se vor supune sau nu acestei dispoziţii, cu toate riscurile şi consecinţele de rigoare.

Cu un asemenea tablou, întrebarea cât vom rezista pe un butoi de pulbere apare mai mult decât legitimă. Răspunsul meu, în momentul de faţă, este că nu prea mult!