De la Rusia Kieveană la Kievul Rusiei? (II)

 

Dorian Obreja

E foarte greu, dacă nu imposibil, să scrii un editorial despre un subiect în desfăşurare, precum cele ce se întâmplă acum în Ucraina.

Pe de altă parte, un gust amar, făcând trimitere la faptul că, ieri, subliniam că nu aş fi crezut să ajung să scriu despre pandemie sau război. Asta în sine, dar şi pentru că ambele fenomene demonstrează – mie, cel puţin – că specia umană a foarte departe de a fi cea mai evoluată, aşa cum se mândreşte. E trist, dar adevărat: iată că nu e în stare să stopeze un virus, nu e în stare să stopeze un război...

Mă întreb dacă fost vreodată un referendum – mă refer la perioada ultimelor 2 decenii, desigur -  care să arate clar în ce direcţie trebuie să se îndrepte Ucraina? Din câte ştiu eu, nu! Sistemul de orgamizare într-o republică semi-prezidenţială (pe care eu îl consider cel mai păgubos şi cel mai periculos) a permis nu nu numai ca în fruntea statului să se aşeze când personaje pro-ruse (precum Ianukovici), sau, mai mult sau mai puţin, pro-occidentale (începând cu Kravciuk, continuând cu Iuşcenko şi culminând cu Zelenski).

De amintit că „dragostea” dintre ucrainieni şi ruşi are tradiţie: mă refer doar cum au fost trataţi primii în vremea Impreiului Ţarist, dar şi în anumite perioade ale Uniunii Sovietice, precum şi la faptul că, în al doilea război mondial, „unii naţionalişti ucraineni au creat Armata Insurecţională Ucraineană, care s-a unit cu forţele naziste germane”, iar „rezistenţa antisovietică a continuat până în anii 1950, Armata Ucraineană insurgentă folosind tactici de gherilă”.

Pe de altă parte, Ucraina a pendulat între două „umbrele”: din 1991, până în 2014, a făcut parte din Comunitatea Statelor Independente (deci braţ la braţ cu Federaţia Rusă...), din care a ieşit supărată pentru că îi fusese luată, de către ruşi, Crimeea ( cândva republică autonomă tătărască, dar la momentul respectiv cu populaţie 75 la sută rusească şi 25 la sută ucraineană) pe care tot ruşii (mai precis Hruşciov, într-un moment de euforie nu se ştie de ce natură, poate ca nostalgie că fusese prim-secretar în Ucraina) i-o făcuseră cadou. Problemele dintre „fraţii” ruşi şi ucraineni au continuat. Se spera că acordul de la Minsk (2015), care prevedea un  statut special în interiorul Ucrainei pentru teritoriile aflate sub controlul separatiştilor din est va detensiona situaţia, dar acest acord nu a fost, practic, niciodată pus în aplicare integral.

Mai înainte chiar de acel moment, Ucraina începuse „să se ceară” sub altă umbrelă, cea a NATO. În 2008, la summitul NATO de la Bucureşti, preşedintele Bush s-a arătat chiar dispus să dea un răspuns pozitiv. Dar ipotetica aderare a fost blocată, de cine credeţi? Cancelara de atunci a Germaniei şi preşedintele de atunci al Franţei, care nu au vrut să „rişte destabilizarea Europei de Est”. Între timp, aderarea Ucrainei a devenit un obiectiv trecut în Constituţia acesteia, deşi preşedintele statului în 2010 declara, raţional, că „Ucraina nu doreşte să adere la niciun bloc şi se consideră o punte între Rusia şi UE.”.

Acum, tot la Minsk, este posibil să se negocieze şi semneze un alt acord – doar o întârziere a soluţionării clare şi definitive a situaţiei. Cât despre invazie/război,  cred că adevărata cauză, despre care nimeni nu are curaj să vorbească, este utilitatea fenomenului vânzătorilor de energie, armamemnt şi amatorilor de cucerire a noi spaţii de influenţă, desfacere de mărfuri şi recrutare a forţei de muncă ieftine.