Gerontofobie versus gerontofilie

 

Dorian Obreja

O cunoştinţă îmi semnalează rândurile scrise despre o temă fierbinte – felul în care sunt privite şi tratate persoanele în vârstă -, de către un cunoscut dramaturg, poet şi jurnalist, stabilit în capitala Franţei de mult timp, sugerându-mi o posibilă glosare...

Coincidenţa face ca, oricum, să-mi fi propus a cita din autorul amintit, chiar dacă subiectul principal era o plimbare pe unul şi acelaşi traseu, făcută de mine în prima decadă a lunii martie, iar de către el către finele aceleiaşi luni (voi reveni mai în detaliu cât de curând), însă subiectul colateral nu diferea de cel de acum, şi anume pandemia de coronavirus.

Cel amintit îşi intitulează rândurile foarte sugestiv – «Anul în care ne mor bătrânii...», şi are ca punct de plecare un film bazat, se pare pe fapte reale, în care, într-o regiune săracă a Japoniei, acum două secole, când bătrânii împlineau 70 de ani şi deveneau incapabili să fie utili, erau invitaţi să plece voluntar de acasă, undeva în pustietate, şi să aştepte moartea acolo. Autorul menţionat notează că, acum, ne aflăm «într-o logică similară, doar că de transferarea bătrânilor în lumea cealaltă se ocupă un coronavirus», neuitând să adauge, cu un amestec de amărăciune şi ironie, dar mai ales luciditate, că «şi cei având azi 30 sau 40 sau 50 de ani vor îmbătrâni», şi, atunci, se va repeta o situaţie ce poate fi definită, foarte sintetic, drept gerontofobie.

Specialiştii remarcă faptul că există moduri particulare de a concepe (manifesta) adeversităţile faţă de bătrâni, depinzând de fiecare cultură în parte: în Norvegia, se vorbeşte despre dizarmonia familială, în Hong-Kong, despre îndepărtarea bătrânilor, iar în India – despre lipsa de respect din partea nurorilor.

Problema este că, indiferent de aceste particularităţi şi nuanţe, la nivel global s-a constatat creşterea urii împotriva bătrânilor, ceea ce merită a fi considerat drept dramatic, indiferent dacă aceşti bătrâni sunt nişte necunoscuţi, sau membri ai familiei, părinţi şi/sau bunici. Recent, comisarul pentru drepturile omului din Consiliul Europei, Dunja Mijatovic, a semnalat augmentarea discursului de instigare la ură pe reţelele de socializare contra persoanelor în vârstă prin intermediul unor mesaje catalogate drept crude şi inumane, dintre care redau unul, suficient de elocvent pentru a vedea până unde poate merge această ură: «Lăsaţi virusul să intre în casele pensionarilor. Aşa nu va mai fi nevoie de reforma pensiilor. Acesta omoară doar bătrânii». Dar lucrurile nu se opresc aici şi nu doar p(r)ostacii se manifestă într-un mod condamnabil: Societatea elveţiană pentru medicină intensivă anunţă că bătrânii ar trebui să se gândească la a-şi pregăti testamentele şi să discute cu familia apropo de posibilitatea de a fi puşi pe ventilaţie artificială (Elveţia fiind una dintre ţările în care oamenii pot solicita procedura suicidului asistat).

Într-o paranteză necesară, aş spune că, după cum se vede, ura merge braţ la braţ cu prostia: Organizaţia Mondială a Sănătăţii, singura autoritate şi voce competentă în subiect, afirmă răspicat: «coronavirusul e o ameninţare pentru toată lumea, indiferent de vârstă; e adevărat, persoanele vârstnice sau cele care au deja o afecţiune (astm, diabet, boli cardiovasculare) sunt mai vulnerabile, însă noi toţi – de la copii la bătrâni, putem contracta virusul».

Cred că în loc de a găsi ţinte false şi de a răspândi ura şi minciuna, ar fi mai bine ca toate forţele să se concentreze asupra găsirii leacului, sau, cel puţin, a respectării metodelor de încetinire a procesului de infectare.

Ca argument pentru a respecta şi chiar iubi persoanele în vârstă, doar un citat din Herder:»Bătrâneţea este o frumoasă coroană, ce se găseşte numai pe calea cumpătării, a dreptăţii şi a înţelepciunii».