Ieşirea la pensie sau din sclavie?

 

Dorian OBREJA

Cine-a inventat pensia,/ Să n-aibă parte de ea! Cele două versuri pe  care le-am compus ca introducere nu se referă la inventatorul pensiei propriu-zise, ci la acela/aceia ai actualului sistem de ieşire din activitate practicat mai în toată lumea.

Aceasta şi pentru că ochii ne sunt aţinţiţi asupra celor ce se întâmplă în Franţa, dar şi asupra unor informaţii/întrebări apărute în presă în ultimul deceniu, de natură să dea fiori, precum: „cât de pregătiţi sunteţi să munciţi până la adânci bătrâneţi, pentru a salva economia de datorii?”, sau „vârstele de pensionare trebuie să urce la 70-80 de ani”.

Teoretic şi conform definiţiilor din dicţionare, etapa de pensionar este acea perioadă a vieţii când, odată retras din viaţa activă, persoana în cauză continuă să primească, în mod regulat, permanent, o sumă de bani cu titlul de „pensie”. Tot teoretic, bugetele din care provin aceste pensii sunt patrimonii acumulate pe parcursul vieţii active. Desigur, fiecare societate/stat pot avea propriile cutume sau legi, uneori înscrise în constituţie, ce reglementează condiţiile şi/sau cuantumurile de pensionare. Finanţarea pensiilor, în cele mai multe părţi, poate proveni, în principal, din trei surse: a) ajutor social; b) solidaritate inter-generaţională c) economii (în urma capitalizării, asigurărilor etc.).

Tot în dicţionare şi tratatele de specialitate se subliniază ceea ce este esenţial în domeniu: vârsta de pensionare trebuie aliniată indicatorului speranţă de viaţă.

Din punct de vedere istoric, se pot aminti aminti „pensiile” sub formă de terenuri sau solde echivalente unei perioade acordate veteranilor din armatele Imperiului Roman, sau cele date servitorilor de la mănăstiri în vremea Evului Mediu.

Ajungând în zilele noastre şi rămânând doar pe continentul european, conexiunea cu indicatorul speranţă de viaţă este mereu prezentă, vârsta de pensionare este fixată, în majoritatea ţărilor, la 65 de ani, dar există diferenţe între state, ce determină o medie de 59,9 ani. media speranţei de viaţă fiind de circa 80 de ani, ceea ce înseamnă că ar mai rămâne două decenii în care oamenii să se poată bucura de viaţă şi după ce ies din activitate. În România, speranţa de viaţă medie este de aproximativ 74 de ani; vârstele de pensionare sunt de 63 de ani la femei şi 65 de ani la bărbaţi, ceea ce înseamnă că rămâne mult mai puţină vreme de trăit şi, respectiv, bucurat de viaţă (asta şi în circumstanţele în care avem pensiile cele mai mici din UE...  

Problema este că, tocmai făcând corelarea cu speranţa de viaţă, pe un termen nu foarte îndepăratat, se prevede ca, în ţările din Uniunea Europeană, vârsta standard obligatorie de pensionare să crească, discutându-se despre 70 sau chiar 75 de ani (deja, pe partea cealaltă a Terrei, mai precis în Autralia, din 2035, termenul va fi de şapte decenii; dar asta, reţineţi, la o speranţă medie de viaţă de peste 83 de ani!

Ştiu foarte bine, subiectul nu poate fi privit şi tratat doar din punct de vedere al „beneficiarilor” – actualii şi viitorii pensionari, ci corelat cu posibilităţile bugetare şi, mai ales, conexat cu un fenomen global şi, din păcate, tot mai accentuat: este vorba de îmbătrânirea populaţiei şi efectul asupra sustenabilităţii sistemelor de pensii.

Ar fi normal ca stabilirea vârstelor de pensionare să nu fie stabilită de către reprezentanţi (aleşi sau numiţi), ci în urma unor referendumuri. Pentru că altfel rămânem sclavii statelor, mai precis a politicienilor!