Pandemia de COVID va trece sigur; dar cea de dezbinare?

 Dorian OBREJA 

Avem doi termeni – unitate şi dezbinare – despre care eram tentat să spun că ar fi în antinomie, dacă aceasta nu ar însemna, conform tratatelor de specialitate,  o contradicţie „aparent insolubilă între două teze, legi sau principii, care se exclud reciproc şi care, totuşi, pot fi demonstrate fiecare în parte, la fel de convingător”. În primul rând, contradicţia între termenii menţionaţi nu este doar aparent insolubilă; în cel cel de al doilea, termenul din urmă (necesitatea, valabilitatea lui) nu poate fi demonstrat, nici măcar aparent convingător – rămâne valabilă excluderea reciprocă.

Aşadar, aplicabilă la termenii în discuţie poate fi considerată doar expresia de antagonică – dar nu acea parte ce o defineşte drept contradicţie constituentă a procesului de dezvoltare, ci aceea care precizează că „rezolvarea” se poate face doar prin distrugerea elementului vechi în favoarea celui nou.

Acum, pe un fir cu o anume logică, în situaţia noastră, ar mai trebui să stabilim care este elementul vechi, şi care cel nou. În mod neîndoielnic, unitatea e cea dintâi apărută – nu doar în istoria umanităţii, ci aş putea spune că a tuturor vieţuitoarelor. Mulţumită unităţii – ce înseamnă coeziune, omogenitate, solidaritate, indivizibilitate -, omenirea nu doar că a rezistat (în faţa unor fenomene precum sărăcia, războaiele, molimele), ci a putut progresa şi evolua. Oare să fi ajuns cele două fenomene amintite la capătul istoriei lor, la un punct mort, sau chiar de cotitură, către involuţie?

Întrebarea de mai sus îşi are pe deplin temei, atâta vreme cât putem constata – şi din ce în ce mai multe voci trag semnale de alarmă în această privinţă -  augmentarea continuă  a dezbinării – în planurile social, politic, confesional, etnic ş.a.m.d.

Dacă ar fi să cred în forţe supranaturale – sau paranormale - , aş putea afirma că ceva aflat sub semnul maleficului pune stăpânire pe tot mai multă lume. Dacă ar fi să merg şi mai departe, mi-aş putea închipui că virusul COVID este într-atâta de perfid, încât acţionează şi prin intermediul unor arme colaterale, invizibile, nedetectabile, dar poate şi mai periculoase decât coronavirusul în sine...

Culmea – dar poate nu întâmplător - este că dezbinarea creşte exact în momentele în care e nevoie mai mult ca oricând de unitate.

Unii vor relaxare, alţii doresc prelungirea măsurilor de austeritate. Unii vor pace, alţii sunt pe picior de război (dacă privim mai aproape, la graniţa dintre Ucraina şi Rusia, la ce se întâmplă în Belarus, sau mai departe, în Orientul Mijlociu). Unii vor ca şi în religia ortodoxă femeiele să poată îndeplini misiunea de preot, alţii – nici să nu audă, considerându-le cauza păcatului originar şi condamnate pe veşnicie la ispăşirea pedepsei, inclusiv prin acceptarea unui rol inferior faţă de bărbat. Şi exemplele pot continua, ele adăugându-se în fiecare zi şi având dreăt punct comun îndârjirea tot mai mare a taberelor combatante. De parcă toate cele (amintite sau nu) sunt pe viaţă şi moarte. Estimp, tot mai multe vieţi sunt fie curmate, fie torturate, din pricina acestei dezbinări de proporţii nemaiîntâlnite până acum. Rămâne speranţa că, măcar în al treisprezecelea ceas, omenirea se va trezi şi va reveni la ceea ce a salvat-o mereu: unitate!