Săracă Moldova mea...(II)

 Dorian OBREJA 

Aduc aminte, din primul episod al acestui mini-serial, esenţialul, anume că o expresie – „polul sărăciei” (din ţară sau chiar din UE!) – a devenit şi rămas, în ultimele trei decenii, drept o emblemă a Moldovei, deloc de mândrie pentru toţi politicienii care, la un nivel sau altul, au răspuns de destinele acesteia şi care, pe cale de consecinţă, ar trebui traşi la răspundere pentru situaţia ei – lucru ce nu se va întâmpla niciodată...

Dintr-un „clasament al sărăciei”, publicat anul acesta, rezultă că „Bucureştiul stă cel mai bine, Transilvania prosperă, Moldova începe să-şi revină”. Vestea ar putea fi considerată, pentru locuitorii celei din urmă provincii istorice, drept bună, numai că, realist vorbind, ea trebuie intrepretată cu anume nuanţare: dacă revenirea nu se produce cu o viteză mai mare decât în prezent, decalajul între regiuni va rămâne acelaşi. Se constată, din nou, că cele două foste principate, Ţara Românească şi Moldova, sunt mai depărtate ca oricând din punct de vedere economic. Cea dintâi zonă se află la cel mai ridicat nivel de prosperitate din istorie, în vreme ce Moldova – ştiam – se situează la nefastul „pol al sărăciei”.

Analiştii obiectivi pun degetul pe rană atunci când afirmă că „Moldova nu a reprezentat nicodată, în istoria recentă, o prioritate reală pentru guvernanţii de la Bucureşti” (indiferent de culoarea acestora, aş adăuga eu). Pe de altă parte nu s-a organizat şi manifestat un lobby local, politicienii din regiune fiind mult mai preocupaţi de interese personale, de partid, sau strict ale segmentului reprezentat, uitând, cu urmări corespunzătoare, că „unirea face puterea”!

Cu asemenea date la dispoziţie, nu e o greşeală să se spună că România ar avea zone care înaintează cu viteze diferite, cam trei la număr, şi că Moldova poate îşi revine, dar o face cu viteza întâi, insuficientă în a recupera distanţa faţă de sudul şi vestul ţării.

Principala cale de redresare ar consta în întocmirea şi materializarea unui plan coerent de dezvoltare regională, prin selectarea unei sume de specialişti competenţi şi oneşti, din care să provină, apoi, cei aleşi şi numiţi în diferite funcţii, care, la rândul lor, să conceapă proiecte viabile şi sustenabile, ce să aducă Moldova mai aproape de Europa şi, în cele din urmă, chiar în Europa, acolo unde îi este locul şi unde locuitorii ei au dreptul să trăiască, în condiţii de egalitate cu ceilalţi europeni.

Problema este că, în loc de aşa ceva, care se putea întâmpla şi până acum, am asistat, asistăm şi vom asista la ceea ce este denumit drept „domnia baronilor locali”. Pe acest fond, cea mai populată regiune a României (unde trăieşte peste o cincime din populaţia ţării), este şi cea mai săracă, neexistând, conform cercetării întreprinse de un sociolog, recorduri negative pe care să nu le fi înregistrat judeţetele Regiunii de nord-est.

Scepticismul meu privind viitorul nu vine doar din cele afirmate în paragraful anterior, ci şi din estimări şi prognoze, ce indică o posibilă adâncire a discrepanţelor economice la nivel regional, din cauza acumulării şi agravării problemelor, precum în cazul unei avalanşe. Specialiştii vorbesc chiar despre accentuarea enclavizării economice a României, caz în care vom continua să constatăm situarea Moldovei la negativul pol al sărăciei.