Un război ce nu se mai sfârşeşte: de ce a început?

 Dorian OBREJA 

Ziua de vineri, 17 iunie 2022 poate fi considerată de către unii drept una istorică, având în vedere că atunci „s-au făcut cărţile”, cel puţin pe un plan, prin recomandarea Comisiei Europene privind acordarea statutului de candidat la UE Ucrainei şi Republicii Moldova. Desigur, mai este mult până departe: dacă se merge pe „repede înainte”, cele două ţări ar putea deveni membre în vreo cinci ani; dacă se respectă tradiţia, e nevoie cam de un deceniu.

Mai important decât asta este că, aşa cum bine afirma cineva, „UE nu e NATO”. Ori cea dintâi dintre ţările amintite ar fi avut nevoie mai ceva ca de aer de o aderare la cea de a doua dintre entităţile pomenite. Numai că aşa ceva e de domeniul utopiei, în momentul de faţă şi într-un orizont de timp apropiat.

Ucraina a bătut la porţile Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord după 2005. Uşa nu s-a deschis, contraargumentele (de atunci, dar valabile şi astăzi) fiind sintetizate de analişti: „ aderarea acestei ţări ar provoca Rusia, ţările deja membre ale Alianţei s-au temut că ar putea fi uşor atrase, prin activarea articolului 5 (ce prevede ajutorul acordat unuia dintre statele agresate) într-un război cu Rusia”. Angela Merkel, cancelarul Germaniei, şi Nicolas Sarkozy, preşedintele Franţei, au blocat posibilitatea unui asemenea proces. Solicitarea a revenit în actualitate în 2014,  după ce ruşii lăsaseră Ucraina fără Crimeea, pe care tot ei i-o făcuseră cadou. În 2018, Ucraina a primit statutul de ţară candidată la NATO – ceea ce este un titlu pur onorific. De altfel, trebuie subliniat că regimurile de la Kiev au cam jucat când pe stânga, când pe dreapta, făcând parte, până în acelaşi an 2018, din Comunitatea Statelor Independente, deci cumva defilând, braţ la braţ, cu Federaţia Rusă!

În 2014, ministrul de Externe de atunci (azi preşedintele Germaniei) răspundea solicitării ucrainene: „trebuie să fim atenţi să nu punem, prin anumite decizii, şi mai mult lemn pe foc”.

În 2022, mi se pare că exact asta se face – se pune şi mai mult lemn pe foc, prin livrarea de armament şi muniţie Ucrainei. În loc să se recurgă la toate soluţiile diplomatice şi la sancţiunile economice posibile (inclusiv renunţarea imediată la petrolul şi gazul metan din Rusia), multe dintre ţările NATO iau cu o mână combustibili de la invadatori şi înarmează, cu cealaltă mână, pe invadaţi!!!

Pe o hartă se poate vedea că cele 14 ţări devenite membre ale NATO după 1997 sunt situate exact într-un „coridor” ce, altădată, separa Alianţa de Federaţia Rusă. Prin sigura aderare a Finlandei şi Suediei, singurele „ţări-tampon” ce mai rămân între NATO şi Rusia sunt Ucraina şi Belorusia.

În asemenea circumstanţe, e greu de crezut că războiul din Ucraina se va sfârşi curând. Până atunci, rămâne întrebarea de ce a izbucnit. În afara răspunsului-standard ce incriminează puterea de la Kremlin, e interesant de meditat la declaraţiile Papei Francisc, ce spunea că poate conflictul „a fost provocat într-un fel”, amintind că industria de armament este printre factorii stimulatori ai războaielor, dar şi menţionând întrevederea cu un şef de stat (anterior invadării Ucrainei), care şi-a exprimat îngrijorarea că „NATO latră la porţile Rusiei” într-un mod ce ar putea duce la război. Iar preşedintele SUA spune că l-a avertizat pe omologul său de la Kiev privind iminenţa invaziei, însă acesta „nu a vrut să audă”! Prietenii ştiu de ce...