Un singur motiv de iertare

Între condiţionalul aş face şi imperativul fac!, oamenii preferă ghilotina infinitivă a like-ului. Este coşmarul la care lucrează încă generaţiile contemporane cu globalizarea.

Pe scurt, Cristian, copilul de doar 7 ani, din Lungani, care luptă pentru viaţa sa mai bărbăteşte chiar decât sensul cuvântului, a strigat zilele trecute după ajutor. Şi n-aş vrea măcar să mă gândesc ce înseamnă urgenţă într-o situaţie în care, ca părinte, eşti nevoit să alergi după speranţă, cu spaimele pe urmele tale.

Am crezut atunci că, dată fiind frăgezimea cauzei, lumea va pune umărul să deschidem uşiţa aceea pe care în sufletul copilului să intre, oricât de timid, viaţa, de mână cu viitorul. N-a fost aşa...

Câţiva binevoitori, ca de obicei, dintre cei mai săraci semeni, dintre cei care sar întotdeauna la necaz, au întins o mână. N-au găsit însă răgaz să se intereseze despre viaţa micuţului politicienii cu frunţile tăbăcite de luminile bliţurilor media, niciuna dintre marile corporaţii cu burţile mai mari decât frunţile, niciun sacerdot dospit la căldura evlaviei neamului... Au tăcut cu toţii, deşi ştirea s-a rostogolit în online cu forţa a zeci şi zeci de mii de share-uri. N-a contat faptul că era în joc soarta unui semen, care atârnă încă de câteva zeci de mii de euro şi – lucru cu adevărat înspăimântător, că banii erau (şi sunt, încă) necesari în mai puţin de două săptămâni. Se vede că reţeaua fină de remuşcare ţesută incognito s-a transformat într-un scut care nu doar apără, ci chiar înveleşte definitiv şi stupid conştiinţa politicianului modern (dacă specia aceasta există măcar pe plaiurile noastre...)

Au sărit însă în ajutorul micuţului cei de la Primăria locală, una dintre cele mai sărace din Uniunea Europeană. S-au mobilizat, au sunat, au insistat, au implorat. Şi au adunat câteva mii de euro. Apoi, Consiliului Local s-a reunit în şedinţă de îndată pentru a aproba un ajutor familiei. Au pus în mişcare conştiinţele adormite ale semenilor, ca model şi pentru administraţiile care vor să urce în trenul acesta al comizeraţiei. Acesta ar trebui să fie, de fapt, rolul unui administrator de ţară, de provincie, de cătun – să nu-i lase în urmă pe cei care n-au avut norocul şi forţa de a păşi apăsat. Dar banii sunt puţini... la fel ca oamenii care vor să ajute. Mai cu seamă că respectiva clinică din Elveţia, la care micuţul va merge pentru a-şi înnoda firul speranţei, solicită un avans considerabil, de câteva zeci de mii de euro.

Copilul acesta nu doar poate fi salvat, ci trebuie salvat, indiferent câte like-uri şi share-uri vor mai trebui învârtite pe noile reţele sociale. Iar miile de politicieni din zecile de partide care cer şi ei, din patru în patru ani, sprijin, ar trebui să fie primii în a urni conştiinţele. Ca simbol, ca menire, ca datorie socială, ca orice altceva ce rodeşte în sens.

Pentru că, atunci când va fi mare, aş vrea ca micuţul acesta cu chip de înger şi numele Cristian să nu aibă doar motive de a ne judeca, ci să aibă măcar un singur motiv pentru a ne ierta.

Mai vreţi, oare, să ştiţi cum sună rugăciunea oamenilor aceştia care se luptă contracronometru pentru viaţa copilului lor? „Dă, Doamne, bogatului tot ceea ce cere. Pentru noi, săracii, oferă-ne doar bucuria de a şti că eşti unul ca noi”... Meditaţi. Şi nu uitaţi niciodată: urmele paşilor celor care călătoresc împreună sunt imposibil de şters!

 Dan M.BREZULEANU

 

 

P.S. 1. - Organizaţia Salvează o Inimă a donat tot ce avea prin vistierie. Merită 4.000 de emoticoane cu inimi! 

P.S.2. - Să nu treacă, vă rog, drept un articol oarecare!

Este o țintă care trebuie atinsă, pentru ca un copil de 7 ani să trăiască!
Donații se pot face:

 

* în numerar, la părinții, Luciana si Ciprian Gugianu

* primăria comunei Lungani - dna Mihai Oana (0232/322975)

*  în contul în lei, deschis pe numele tatălui, Gugianu Ciprian: RO63BTRLRONCRT0502397801.