Un-te duci tu, PNLD? Eu, la vale, herr domnule !

 

Dorian OBREJA 

Am început a scrie rândurile ce urmează în urmă cu o săptămână. Din cel puţin 3 motive.

În primul rând, pentru că, încă de pe atunci, dacă nu mai devreme, cărţile erau făcute şi rezultatul previzibil. Şi asta nu pentru că premierul anunţase susţinerea a vreo 35 de filiale, ceea ce ar fi însemnat că urma a fi ales cu o majoritate zdrobitoare (care n-a fost chiar aşa, la circa 60 la sută...). Nu, ceea ce m-a lămurit a fost schimbul de replici, de la distanţă şi prin intermediul presei, între locatarul numărul 1 de la Cotroceni şi, la acea vreme, liderul PNL, pe tema de mare actualitate şi interes pentru poporul român privind golful, mai precis jocul de golf, schinb de replici ce a clarificat relaţiile şi raportul de forţe între principalii actori ai telenovelei intitulate «congresul PNL».

În al doilea rând, pentru că nu avea importanţă cine urma să iasă câştigător. A fi silit să alegi între ex-mandolinistul familiei Cocoş-Udrea şi cineva despre care se spune că ar fi participat la un atac speculativ asupra leului mi se pare a te afla într-o situaţie ingrată, ridicolă, tristă, gravă – cum vreţi să-i spuneţi.

În al treilea rând, pentru că nu aveam chef să scriu după căscarea, ore întregi, a gurii şi ochilor la televizor pentru a vedea iarăşi circ (şi am înţeles că a fost din belşug).

Mă simt dator, înainte de a merge mai departe, să precizez de ce am folosit, în titlu, termenul de PNLD. Simplu, pentru că, în 2014, peneliştii din acea vreme, conduşi de «vechiul» liberal Klaus Iohannis au fuzionat cu pedeliştii conduşi de vechiul băsist Vasile Blaga. Aşa că mi se pare mai mult decât corect să se regăsească ambele nume...

Data fuziunii a fost 26 iulie, dar eu, pe certificatul de «naştere» al noii formaţiuni politice aş trece 6 octombrie, ziua aprobării de către Tribunalul Bucureşti.

Şi nu ştiu dacă e vorba de (re)naştere, sau de începutul sfârşitului pentru liberali, care s-au văzut înţesaţi de pedelişti (o perioadă chiar conduşi de o reprezentantă a acestora !), ulterior şi de alţi migratori...

Eu cred că, încă din 1990, planul era de eliminare a celor două partide istorice (reînviate atunci mai mult cu numele, existând foarte puţin supravieţuitori). Cu PNţcd s-a reuşit mai repede, după guvernarea din 1996-2000, a devenit un partid extra. Extraparlamentar. Cu liberalii, iată, e mai greu...De fapt, într-o  epocă pe care tot mai mulţi analişti o consideră post-ideologică, doctrina, numele, apartenenţa sunt detalii mai puţin insemnate : important e numărul de voturi, acces la guvernare şi, mai ales, fonduri.

Congresul liberalilor a reprezentat, în sine, doar una dintre buturugile cu care este înţesat drumul actual al acestui partid. Urmează tranşarea războiului cu USR-PLUS, înfruntarea unei posibile moţiuni, cumva depuse deja, şi a uneia probabile, pregătită de către PSD. Chiar dacă ar mai fi să rămână în Palatul Victoria (şi locatarul de la Cotroceni «va face totul» pentru acest obiectiv, pentru a avea, până la finele celui de-al doilea mandat, «partidul şi guvernul meu»), erodarea formaţiunii va fi extrem de puternică, peste criza generată de pandemie urmând să se suprapună şi cea economică, ai cărei paşi se aud tot mai aproape, tot mai apăsat.

Pe mine, ca şi pe ci mai mulţi dintre români, de fapt, nu ne interesează soarta lui Orban, Cîţu sau a vreunui partid, ci a ţării şi a noastră. Chestiunea e că la ei, politicienii, situaţia stă exact invers.

Închei, nu înainte de a pune întrebarea : oare cine ar fi condus azi România, dacă nu ar fi existat cele 30 de voturi ale UDMR şi 17 ale celorlalte minorităţi naţionale ?