Marius Oprea: „Niciodată nu este prea tîrziu pentru adevăr şi nici pentru dreptate”

Din postura de fondator al Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, istoricul şi scriitorul Marius Oprea speră într-o „dictatură a bunului simţ” în România * prezent la ediţia din acest an a FILIT, acesta continuă seria interviurilor „Evenimentul Regional al Moldovei” dedicate „maratonului” literar de la Iaşi, cu dezvăluiri în premieră despre principalii actori ai politicii postdecembriste, despre relaţia dintre clasa politică, fosta Securitate şi actualele servicii de informaţii

- Aţi înfiinţat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, institut de cercetare aflat sub egida Guvernului. Plecînd de la această postură, cum se văd astăzi urmările comunismului şi cum ar trebui să privim condamnările recente ale unor torţionari din acea perioadă?

- Am ajuns la o concluzie, trăită pe propria-mi piele, că istoria nu poate fi separată de politic – aceasta, cu atât mai mult cu cât ea atinge teme sensibile şi apropiate, cum este condamnarea comunismului. Nostalgicii spun că nu mai e o temă de interes sau că trebuie să privim spre viitor şi nu spre trecut, tocmai pentru că ei înşişi nu doresc să privească spre acest trecut, întrucât el nu îi onorează. De cealaltă parte, cei care au avut de suferit de pe urma comunismului cer, firesc, să li se facă dreptate. Mulţi spun însă, şi de o parte şi de alta, că oricum este prea tîrziu. Eu mă situez cumva la mijloc şi cred cu tărie că niciodată nu este prea târziu pentru adevăr. Şi nici pentru dreptate. Comunismul a fost în esenţa lui doctrinară, spre deosebire de creştinism, care se bazează pe iubirea faţă de aproape, la polul opus – a propovăduit ura, ura de clasă şi a justificat toate crimele în numele ei, promiţînd la sfârşit o lume mai bună – care nu a venit niciodată, fiind la fel de utopică precum doctrina aplicată prin teroare. Eu cred că, revenind într-o lume în care această ură a dispărut, trebuie totuşi să pedepsim fărădelegile trecutului – mai ales că e vorba, în prea multe cazuri, de crime atroce. Aşa cum evreii îi caută pe nazişti şi acum prin junglele amazoniene, pentru noi e mult mai simplu să ni-i găsim acasă, iar temeiul este că ambele sunt crime împotriva umanităţii şi acum şi la noi juridic sunt tratate la fel. După ce, fiind consilier al premierului Tăriceanu pe probleme de securitate naţională, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului ca o agenţie guvernamentală, am şi început din 2006 o campanie de recuperare a osemintelor victimelor comunismului, ceea ce a dus la deschiderea de dosare penale şi la primele condamnări de torţionari, căci, cum se ştie, fără victimă nu există, pentru un procuror, crima. Pînă să se ajungă aici a fost cale lungă. În timpul celor zece ani în care Ion Iliescu, un fost activist comunist şi protectorii (şi protejaţii) săi din activul de partid şi din Securitate au condus România, nu putea fi vorba de aşa ceva – ar fi însemnat să se condamne pe sine. Apoi, odată ce Traian Băsescu a confiscat tema politic, printr-o condamnare a comunismului în plenul Parlamentului, care nu a produs nici un efect, lucrurile s-au complicat. Considerîndu-se subiectul încheiat, în 2010 am fost înlăturat de guvernul Boc de la Institut, iar domnul Tismăneanu, protejatul preşedintelui Băsescu, a decis să se renunţe total la investigaţii – din 2010 s-a scos dintre atribuţiile Institutului abilitarea de a face sesizări la parchet pentru crimele comunismului. După destituire, am înfiinţat Centrul de Investigare a Crimelor Comunismului ca ONG şi am continuat investigaţiile şi sesizările la Parchet, lăsate baltă de stat, alături de o mînă de prieteni. Dar din 2013 am revenit la Institut şi mi-am reluat treaba, ca şef de compartiment de investigaţii speciale, după ce, „politic”, am fost din nou acceptabil. Cea mai mare reuşită este aceea că am obţinut condamnarea primilor torţionari – asta deschide posibilitatea ca oricare vinovat de torturi şi crime să compară cîndva în faţa justiţiei. Sunt mulţumit să ştiu măcar că, de atunci încoace, securiştii din România nu mai au un somn liniştit. Cât despre victime – am fost mereu preocupat de dreptatea lor. M-am luptat şi am obţinut între 2006 şi 2008 creşterea de patru ori a indemnizaţiilor foştilor deţinuţi şi deportaţi, care şi aşa reprezintă a şaptea parte din pensia unui securist, indemnizaţii pentru muncitorii braşoveni de la 15 noiembrie 1987 (sunt braşovean, deh) şi o pensie decentă pentru doamna Doina Cornea, pe care toţi o stimam, dar în februarie 2006 îi venise factura la gaz mai mare decât pensia.

- Resimte societatea românească, în prezent, efectele dictaturii comuniste şi de ce auzim în continuare remarci cum ar fi că „era mai bine atunci”?

- Este un reflex uman să uiţi ceea ce e neplăcut. Uitarea vindecă. Psihologii numesc aceasta inhibiţie de protecţie, la nivel individual – adică, mintea omenească se apără, înlăturînd amintirile care provoacă tulburare. Cînd acest reflex se transmite, din diferite motive (mai ales economico-sociale) asupra corpului social, el se numeşte nostalgie. Nu e vorba de uitarea trecutului, ci de cosmetizarea sa. Eu nu neg că în timpul comunismului s-au întîmplat şi lucruri bune, precum naşterea, creşterea şi educarea generaţiilor astăzi mature. Dar să nu uităm şirul lung de umilinţe şi chiar crime cu care am plătit binele, să nu uităm destinele sfărîmate ale unora, părţile din viaţa noastră care ne-au fost furate, la cozile la lapte, la interminabile şedinţe de preamărire a Cîrmaciului. Da, resimţim trecutul. Nu avem cum să-l trecem sub preş, dar trebuie să-l privim cu calm, luciditate şi fără isterii. Să punem în balanţă şi să judecăm, istoric, moral şi juridic. Pentru că nu avem cum să uităm.

- Nu aţi fost deloc reţinut în critici la adresa unor personaje importante din politica postdecembristă, reflectată în cărţile „Adevărata faţă a lui Traian Băsescu” şi „Mafia arabă. De la Ceauşescu la Iliescu”. Au existat presiuni înainte de lansarea celor două volume? Ori după?

- Da, dar sunt obişnuit, după anchetele Securităţii la care am fost supus înainte de 1989, acestea sunt floare la ureche. Traian Băsescu, dezvălui pentru prima dată, a încercat printr-un consilier al său, prietenul meu Cristian Preda, să mă determine să ne întîlnim la o discuţie privată, în condiţii stabilite de mine şi l-am refuzat, scoţînd în cele din urmă cartea. La schimb, mi-a fost respins ORNISS-ul, aşa că n-am ajuns reprezentantul Guvernului în Comunitatea Naţională de Informaţii. Am primit şi cuvenitele telefoane de ameninţare şi, deşi eram demnitar al guvernului, SRI mi-a răspuns că nu e de competenţa lor, iar STS şi mai şi – mi-au scris să mă adresez la Vodafone. Eu le-am replicat: ce s-ar fi întîmplat dacă aş fi fost informat, de la acel număr de pe care am fost ameninţat, că se pregăteşte un atentat la preşedinte? Au tăcut, încurcaţi. Am fost chemat şi la DNA, să mă vadă presa, unde au constatat după două ore că singura mea infracţiune era că nu am mutaţie pe buletin. Tot răul spre bine, neavînd ORNISS am putut publica liniştit Mafia arabă, care conţine multe date sensibile privind corupţia şi susţinerea contrabandei de către serviciile secrete, numite „operaţiuni speciale”, la care am avut acces cînd eram consilier al preşedintelui Constantinescu şi mă ocupam de redactarea raportului Consiliului Naţional de Acţiune Împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate. Cît despre ameninţări, situaţia cea mai gravă a fost creată cînd mi s-a spus că-mi va fi răpit băiatul, de 4 ani. Soţia mea fusese deja agresată de două ori la începutul anului 2005. Din 2007, ei s-au aflat sub protecţia autorităţilor germane, au primit cetăţenie; şi acolo şi-au schimbat adresa de trei ori. Mi s-a apus la un moment dat, de către un oficial SRI, să am grijă cum trec strada, că dacă mă calcă o maşină, vina va fi dată pe ei. Sunt imun la ameninţări, pentru că sunt curat. Acum lucrez la o carte, Cum să furi statul, un fel de manual „de bune practici”, bazat pe tot ce ştiu despre sistemul de relaţii partid-securitate care a furat, pe parcursul tranziţiei, fosta avuţie naţională. În baza legilor făcute de ei. Veţi afla cine sunt vajnicii apărători ai naţiei şi cum, din patriotism, au „privatizat” comunismul în România în folosul lor.

- Cum aţi simţit publicul la lansarea celor două volume?

- Alături. Cartea despre Băsescu s-a vândut în 70.000 de exemplare, cel mai mare tiraj după revoluţie, dacă e să nu luăm în calcul cărţile lui Iliescu şi „Eterna şi fascinanta Românie”, albumul lui Adiran Costea, omul de casă al PDSR-ului. Şi tirajul Mafiei arabe s-a epuizat rapid.

- Vorbind de politica actuală şi neîncrederea românilor în liderii politici, putem specula faptul că, din patru în patru ani, votăm nu neapărat un lider pentru că este mai credibil, ci mai degrabă pentru a scăpa de cel care ne-a condus până atunci?

- Din păcate, aşa stau lucrurile. Dar trebuie să ţineţi cont că am risipit 20 de ani de normalitate în România, împărţiţi între Iliescu şi Băsescu. Aşa că ne aflăm, ca istorie a democraţiei reale, cam în 1997.

- Volumul publicat în 2016, „Mafia arabă. De la Ceauşescu la Iliescu”, răspunde unor întrebări pe care ni le punem de 28 de ani încoace. Ce ar trebui să înţeleagă cititorii din această carte?

- Că „sistemul” există, că, din păcate, conexiunile prestabilite în câmpul de relaţii dintre securitate şi partid este longeviv. Copiii foştilor securişti sunt în SRI şi în celelalte servicii, cei ai procurorilor în DNA şi tot aşa, fostul CC al UTC şi structurile sale teritoriale, ca şi ale Asociaţiei Studenţilor Comunişti fac politica, în strânsă conivenţă cu primii, chiar dacă se mai ceartă pe caşcaval şi se ameninţă public unii pe alţii. Fostul ministru al Apărării, domnul Ţuţuianu, ca şef ASC al căminelor Grozăveşti, a decis să mă dea afară din cămin, după ce Securitatea, la comanda unui colonel Iordache, îmi făcuse o percheziţie în camera de cămin. După 1989, fostul ofiţer de securitate Alexandru Iordache, specializat în cercetări penale, a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul Român de Informaţii. A fost implicat în operaţiuni de contrabandă cu ţigări aduse din Cipru, prin care a fraudat statul român cu 110 milioane dolari. La 15 iulie 2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRI. În 2005 era consilier personal pe probleme juridice al generalului Toma Zaharia, secretar de stat în Ministerul de Interne. Despre Iordache se spunea într-un raport: „S-a semnalat că deţine conturi în Elveţia, la BNP Schweiz”.

- Putem face comparaţii, cu exemple, între politicieni şi intelectuali actuali cu unii din perioada comunistă?

- Nenumărate. Numai că între timp au schimbat rusa cu engleza şi Pactul de la Varşovia cu NATO.

- În spaţiul public, Andrei Pleşu a subliniat că sunteţi recunoscut ca fiind un scriitor aflat într-o permanentă căutare a adevărului. Aţi găsit adevărul?

- Dacă l-aş fi găsit, aş fi în cer.

- Credeţi că vor mai afla românii vreodată ce s-a întâmplat cu adevărat la Revoluţie şi, ulterior, la mineriade?

- Nu mă îndoiesc de asta. Este un joc cu mărgele de sticlă care la un moment dat se vor aşeza într-o imagine ceva mai coerentă şi credibilă. Eu cred în puterea adevărului şi am fost învăţat de mama două lucruri fundamentale, să nu mint şi să nu fur. Altfel, m-aş apuca de scris scenarii de telenovele sau de contrabandă cu ţigări, că ştiu cum să fac şi una şi alta şi n-aş mai umbla după cei ucişi de Securitate prin munţii patriei, pentru a le aprinde o lumînare şi a le pune o cruce la căpătâi.

- Mai sunt „torţionari” printre noi?

- Asociaţia cadrelor în rezervă şi retragere din Ministerul de Interne numără peste 200.000 de oameni. Haideţi să-i întrebăm.

- Cum aţi aprecia dezbaterile purtate în aceste zile despre „acoperiţii” din politică sau din Justiţie?

- Demonstrează ce spuneam mai sus despre sistem: în România, comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat sub controlul comuniştilor perestroikişti şi al Securităţii. Tendinţa sistemului este de a controla tot. De pildă, din 2002, serviciile de informaţii au dreptul de a deţine firme sub acoperire şi nici o comisie parlamentară nu a întrebat câte sunt şi ce au făcut. Sau dacă Hexi Pharma, de pildă, a fost una dintre ele.

- Credeţi că mai există riscul ca România să mai revină vreodată la dictatură?

- Dacă da, sper să fie una a bunului simţ.