„Cinematografia ne face să trăim mai multe vieţi, cu fiecare film în parte”

 Cunoscută drept Vocea filmelor, Irina-Margareta Nistor a început să dubleze pelicule în perioada comunistă, lucru ce era interzis şi pe care l-a făcut fără vreo teamă. Acum este ambasador de festival, critic de film şi chiar actor de teatru, despre toate acestea proiecte inedite a vorbit pentru „Evenimentul Regional al Moldovei”.

 

Ambasador cultural al Festivalului Serile Filmului Românesc de trei ani şi prezentă la cea de-a VIII-a ediţie a festivalului, Irina-Margareta Nistor a acordat un interviu cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei” în care a povestit despre importanţa cinematografiei, despre experienţele cele mai plăcute ori cele mai puţin plăcute din carieră şi despre cum ar trebui să procedeze regizorii ca să scoată filme care prind la public.

 

- De ce credeţi că este tendinţa românilor de a merge la filme străine, în locul celor româneşti?
- Pentru că regizorii fac filme pentru festival, nu fac filme care să intereseze publicul.

- Foarte puţini creatori de filme se mai gândesc la cum ar reacţiona oamenii sau la ce le-ar plăcea.
- E o fractură care se produce între lumile astea, în schimb, în America, de exemplu, se fac nişte studii de piaţă. Dacă e un film adresat adolescenţilor sau categoriei 19-25 de ani sau 19-35, cât o mai fi. Se face o proiecţie înainte de a fi gata filmul, se vede la ce se reacţionează, la ce nu se reacţionează, scenele la care nu prea reacţionează publicul se mai taie, se scurtează; la ce moment al filmului se uită lumea la ceas. Ori la noi nu. Şi mă tem că şi dacă ar face ar zice „eee, am avut un public prost. Era foarte bună scena!”. Eu îmi aduc aminte cum au făcut la „Balanţa”, cu Maia Morgenstern: a existat o variantă lungă, la care a insistat foarte mult domnul Pintilie (n.r. Lucian Pintilie, regizor), şi o variantă scurtată de francezi şi mult mai inteligibilă. Totuşi, în România au rulat amândouă.

- Şi care a prins cel mai bine la public?
- Cealaltă era mult mai logică şi mai bine organizată.

- Vorbeam cu Dorian Boguţă despre umor în filme şi în viaţa de zi cu zi, despre cum ne face el să trecem peste unele greutăţi.
- Umorul, de multe ori, cel puţin în ultima vreme, este buruienos, fără perdea, vulgar şi, deşi lor li se pare că prinde la public, el nu prinde. Umorul vulgar nu funcţionează şi chiar dacă râde, lumea râde jenată. Din păcate, informaţia asta nu ajunge până la creator. Ei nu stau într-o ţară cu public obişnuit, e o premieră, nu se duc aşa, cum se ducea Cuza prin pieţe să vadă ce zic oamenii. Eu aşa aş face. Sau în orice caz, cum e „Chuck Norris vs Comunism”, chiar dacă nu l-am făcut eu, stau la absolut toate proiecţiile, oriunde se difuzează, ca să văd la ce reacţionează lumea, la ce nu reacţionează. Publicul este diferit şi în funcţie de sală, de regiune, dar poţi să-ţi faci o idee.

- Care este rolul cinematografiei?
- Să ne facă să trăim mai multe vieţi, cu fiecare film în parte. În principiu, mintea noastră aşa funcţionează, ne identificăm mereu cu unul dintre personaje şi îi trăim viaţa timp de o oră şi jumătate, două, trei, chiar dacă nu recunoaştem niciodată.

- Regizorul Cristian Mungiu spunea că „odată cu experienţa îţi pierzi inocenţa”. Ce părere aveţi dumneavoastră despre asta?
- Nu aş putea spune că este neapărat aşa. Cel puţin în cazul lui nu e valabil. El are un tip de inocenţă care funcţionează în continuare. Şi modest. El e născut într-o zonă ideală, să nu uităm că e la doi paşi de Bojdeuca lui Ion Creangă. Mă rog, Ion Creangă, aşa cum mi-l imaginez eu, şi nu neapărat din filmul de aseară (n.r. Un bulgăre de humă, proiectat la SFR vineri, 12 mai), care mi-l arăta cam mitocan, aşa. Eu prefer să rămân cu imaginea mea frumoasă despre el. Aşa cum există actori sau regizori pe care îi admir şi nu vreau să îi văd în viaţa de zi cu zi, ca să-mi schimb impresia. E un anumit tip de magie, aşa cum nu-mi place niciodată să ştiu reţeta la o prăjitură, ci vreau doar s-o mănânc.

Irina-Margareta Nistor, alături de Cristian Mungiu, la SFR

- Aţi mers la cinema cu idei preconcepute?
- Da! Şi mi-au fost împrăştiate. De exemplu, la prima parte din „Gardienii Galaxiei”, care după trailer mi s-a părut o prostie, dar apoi am văzut prima parte şi mi-a plăcut la nebunie, iar partea a doua mi se pare şi mai nostimă.

- Dacă nu v-a plăcut trailerul, de ce aţi mers la proiecţie?
- Eu trebuie să merg, oricum, la toate. Şi singura mea răzbunare e că dacă îmi fură trei ore din viaţă, pot să-l fac praf după aia.

- Şi oamenii chiar vă iau în seamă...
- Nu ştiu dacă mă iau neapărat în seamă. Sunt cei care funcţionează cu ce spun eu şi atunci vor merge sau se vor scuti de nişte mizerii şi sunt ăilalţi care dimpotrivă or să meargă la alea la care le-am zis să nu meargă. Eu am observat că reclama negativă funcţionează cel mai bine. De câte ori zici „mamă, ce prost e!”, de atâtea ori se duc oamenii să vadă dacă au cu ce să te contrazică. Asta o avem toţi în sânge, dacă nu ne înfrânează nimeni.

- Care este filmul pe care l-aţi văzut de cele mai multe ori?
- Casablanca. Nu am numărat de câte ori... e o replică în „Chuck Norris vs Comunism”, când spune ăla că a văzut Top Gun de 38 de ori.

- Aţi văzut Casablanca de mai mult de 38 de ori?
- S-ar putea, dar ideea e că de fiecare dată descoperi ceva nou. Asta e formidabil când e un film foarte mare. Şi nu sunt de acord cu ce spunea Nae Caranfil mai devreme, că lumea nu s-ar mai duce să vadă Pe aripile vântului încă o dată, dar eu cred că s-ar duce.

- Aşa cum mulţi spun că nu mai vor să vadă Titanic încă o dată.
- Ba da. Sunt 20 de ani de atunci şi filmul ăsta încă se dă. Contează perioada în care l-ai văzut, ca să descoperi ceva nou la el mereu. Îl conotezi şi zici „a, în perioada aia eram îndrăgostită de cutare” sau „în perioada aia mi-am luat diploma” sau „în perioada aia am pierdut pe cineva”. Practic, când îl revezi te trimite înapoi în perioada în care l-ai văzut prima dată. La Titanic îmi aduc aminte că era la două zile după ce mama mea se operase de cataractă şi îl invitasem şi pe doctorul care o operase şi care, când a văzut-o în sală, mi-a zis că nu i s-a întâmplat niciodată să opereze pe cineva şi la două zile să fie în sală, la film. Mi-amintesc perfect. Chit că doctorului nu i-a plăcut filmul şi am zis că „Doamne, de aia s-a făcut doctor, că nu ştie să fie romantic!”

- Sunteţi cunoscută. Nu vă este dor de perioada în care eraţi mai puţin oprită pe stradă?
- Deloc! Mie îmi place chiar foarte tare, îmi place să fac poze.

- Care este cea mai mare gafă din carieră?
- Cred că sunt mai multe. Una a fost „dată” alaltăieri: fragmentul de când traduceam în direct în seara în care a câştigat Mungiu Palmes d'Or, când am zis „ce mă bucură remarca asta pentru cinematograful francez”, în loc să zic „pentru cinematograful românesc”. N-a mârâit nimeni în sală, eu m-am auzit când am zis. Aşa e când traduci foarte repede. Psihanaliştii ar fi zis că e un gest ratat şi că, de fapt, mi-aş fi dorit ca filmul românesc să fie la fel de important ca filmul francez, ceea ce între timp s-a întâmplat.

- Când v-aţi depăşit cel mai tare limitele?
- Când traduceam o carte despre arta actorului şi a trebuit să dictez 72 de ore fără oprire, ca să pot să respect un deadline. Am schimbat trei dactilografe şi am reuşit să respect deadline-ul, că altfel mă dădeau în judecată că n-aş fi terminat la timp. Eu oricum dorm puţin noaptea. Prefer să mai văd un film, decât să dorm.

 

- Cel mai preţios sfat primit de la părinţi?
- „Să nu minţi, că e de prost gust”. 

 

- Aveţi un cinematograf acasă sau vreţi să vă faceţi? Cum ar arăta?
- Vreau să-mi transform casa într-unul. Ar fi afară 30 de locuri, înăuntru 60. Aş muta pianul, de sus în sufragerie, biblioteca de cinema aş aduce-o jos, după care sper că aş avea lume, să vadă filme rare. Nanni Moretti are un cinema la Roma, numai că el are o casă mult mai mare, şi dă floricele, zahăr torte... Eu aş da o îngheţată foarte fină. Pe care aş face-o eu, că nu o face nimeni, fiindcă se face în şapte zile, din cinci culori. E singurul lucru pe care ştiu şi eu să-l fac, da' îl fac rar. Bunica mea şi mama mea găteau foarte bine, eu nu. În afară de asta şi de o cafea, nu prea ştiu să fac mare lucru. A, şi o salată de fructe, din 23 de fructe – multe. De revelion o fac, de aia sunt foarte invitată de revelion, datorită salatei.

- Nu aţi regretat niciodată că nu ştiţi să faceţi mâncare?
- Am regretat, dar regreţi degeaba. Eu regret şi că nu ştiu să cânt la pian, da'... Am încercat odată, după ce s-a prăpădit mama, să fac un şerbet, care pe vremuri îmi ieşea, oarecum. Mă rog, şi nu mi-a ieşit şi-atâta am plâns, iar atunci am zis că nu mai încerc să fac nimic, că nici măcar un şerbet nu am fost în stare să fac. Nu vreau să mă mai enervez suplimentar, că eu şi-aşa mă enervez foarte rar, dar atunci m-am enervat tare.

- Care e proiectul de suflet?
- Primul este să iasă cinema-ul.

- Cum s-ar numi?
- Poate Vox, dacă n-o fi vreo altul cu acelaşi nume, sau poa' să-i zică Vocea Filmului. Revenind la proiecte, ar fi al doilea – am început nişte proiecte cu muzică de film, un happening cu Vlad Agachi. Şi mai joc 53 de spectacole, două le-am jucat deja, mai avem încă 51, cu Cris Simion, care şi ea visează să-şi construiască un teatru. Şi noi o ajutăm. Joc cu nişte actori adevăraţi pe lângă mine, dar am şi eu un rol; sunt vocea de la radio şi port un tricou pe care scrie the voice. Până acum am jucat la Godot şi la Metropolis, iar pe 30 o să mergem la Călăraşi. Piesa se numeşte „AAA”, dar tre' s-o vezi ca să-ţi dai seama cine sunt cei trei A. Este o poveste despre diverse cupluri, poveşti de dragoste, pe care le comentează vocea de la radio.

- Care este cea mai bizară întâmplare din viaţa dumneavoastră?
- ... n-aş şti. Nu ştiu. Dar în viaţa mea se întâmplă multe coincidenţe. Un exemplu de coincidenţă bizară, dar o bizarerie foarte frumoasă: a fost aniversarea mea rotundă, că am făcut 60 de ani. Acum vreo lună şi ceva mi-au zis că la Underground mi se pregăteşte o petrecere... Surpriză, fireşte. În noaptea de 10 spre 11. În noaptea de 10 spre 11 era născută mama mea, fiinţa pe care am iubit-o cel mai tare pe lumea asta, numai că lumea nu ştia lucrul ăsta. Plus că a fost o seară splendidă.

- Cea mai frumoasă întâmplare din viaţa dumneavoastră?
- Când am mers la Festivalul de Psihanaliză şi Film, la Londra, unde am pus o întrebare şi Ilinca Călugăreanu a recunoscut vocea mea, s-a dus şi le-a spus prietenilor ei şi au îndrumat-o să facă un film. Aşa a făcut „Chuck Norris vs Comunism”, iar de aici a început o călătorie frumoasă.

- Ce aromă sau gust vă duce cu gândul la copilărie?
- Oul de ciocolată cu pralină de casă, făcut de mama de Paşti, şi care la mijloc avea, întotdeauna, o surpriză. De cele mai multe ori, o bijuterie.

A consemnat Larisa LAZĂR