„Avem un sistem educaţional secularizat, sincretic, pe alocuri aberant”

Ana-Nicoleta Grigore (Huluba) este psiholog cu atestat de liberă practică în psihologie educaţională, orientare şcolară şi vocaţională, profesor consilier şcolar în Centrul Judeţean de Resurse şi Asistenţă Educaţională Iaşi şi cadru didactic asociat al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde a obţinut în 2014 titlul de Doctor în Ştiinţe ale Educaţiei.

În 2014 a obţinut o bursă doctorală de cercetare din partea Academiei Române, iar în 2016 a publicat „Violenţa în context educaţional. Forme actuale”, la Editura Universităţii „Al. I Cuza” din Iaşi. Activitatea sa îmbină practica privată în domeniul psihologiei educaţionale cu activitatea academică didactică şi ştiinţifică.

- Doamna profesor, tocmai aţi participat la Conferinţa Internaţională de Educaţie a Adulţilor. Ce spun specialiştii în domeniu despre starea actuală a actului educaţional şi nu mă refer doar la zona aceasta, ci la întreg spaţiul acesta influenţat oarecum de cultura românească?

- A fost o conferinţă sub semnul vârstelor. Preşedintele CIEA, prof. Laurenţiu Şoitu, a folosit pe parcursul întregii conferinţe motivul venerabilei sale vârste pentru a destinde atmosfera. Aş putea face acelaşi lucru în sens invers, amintindu-mi numeroasele confundări cu studenţii sau atenţionările de a mă afla pe scara greşită, a profesorilor... În plenul conferinţei, dar şi pe secţiuni, am audiat prelegeri şi lucrări care argumentează pentru o educaţie a valorilor mai mult decât pentru educaţia legat strict de domeniul cognitiv. Concluziile ultimelor studii arată că ne concentrăm obsesiv pe măsurare în educaţie, în detrimentul aşezării unui conţinut temeinic în caracterul elevului. Chiar dacă rezultatele sunt nesatisfăcătoare, politicile educaţionale merg mai degrabă spre schimbarea indicatorilor de observare, decât pe o restaurare a curriculumului, acolo unde sunt evidente discordanţe.

„Educaţia românească îşi pierde, pe zi ce trece, identitatea...”

- Educaţia parentală apare, în context, fundamentală...

- Un punct esenţial al conferinţei a fost afirmarea nevoii de educaţie parentală, ca imperativ al educaţiei adulţilor. Katerina Popovic spunea la Chişinău că, în special educaţia mamelor ar trebui să constituie o dominantă a politicilor de educaţie a adulţilor, aşa cum cu secole în urmă, Sfântul (pentru unii) Ioan Gură de Aur o considera condiţie necesară pentru a schimba lumea. Tot Katerina Popovici răspundea la un moment dat întrebării/problemă: cum putem să îi întrecem pe chinezi în rapiditate şi costuri scăzute de producţie? Fiind creativi şi exploatând aptitudinile artistice, ieşind „din cutie”, din zona de confort...

În general conferinţa a fost un spaţiu foarte deschis şi curajos, cu invitaţi din toată lumea, cu note culturale şi spirituale specifice Centenarului, desfăşurându-se pe cele două maluri ale Prutului, mesajul şi binecuvântarea Patriarhului României în plen şi cu o diversitate rasială în sală.

- Cât despre influenţele culturale româneşti...

- Cât priveşte influenţa culturii române în educaţie, se consideră mai degrabă o limită contemporană. Educaţia românească îşi pierde, pe zi ce trece, identitatea, absorbind repetate încercări eşuate de reformă, împrumuturi de ocazie ale altor filosofii educaţionale care nu i se potrivesc. Avem un sistem educaţional secularizat, sincretic, pe alocuri aberant în care tot mai rar avem curajul să ne afirmăm elementele de identitate şi cultura proprie; împrumutăm obedient şi ezităm să ne exersăm măiestria pedagogiei ca artă în propria paradigmă.

Eu am participat cu un joc psihopedagogic de autocunoaştere a personalităţii copiilor prin tehnici proiective după picturile din „Peştele-pescar” de Savatie Baştovoi. Este o metodă revoluţionară de exersare a pedagogie ca artă prin care ajung să cunosc şi să ajut copilul din faţa mea fără nici un blocaj de comunicare.

„Un părinte bun va creşte un copil bun”

- În tot mai multe judeţe sunt implementate acum proiecte referitoare la educaţia parentală... Ce este mai important: educarea părinţilor sau educaţia copiilor? Până unde merg împreună aceste concepte şi unde este necesar să se separe?

- Din informaţiile pe care le deţin, proiectele de educaţie parentală sunt mai degrabă iniţiative private comerciale. Parentingul total lipsit de elemente de psihologia copilului a devenit o pâine de mâncat pentru mulţi mercenari care speculează sensibilitatea părinţilor în faţa problemelor inerente pe care le întâmpină cu proprii copiii. Din acest punct de vedere, lumea în care eu profesez este mai degrabă Antiparenting. Consider că este impropriu să „vinzi” reţete de crescut copiii, să dai sfaturi general valabile şi să oferi informaţii care oferă mai multe sentimente de îngrijorare cu privire la progresul copilului, decât suport. Educaţia părinţilor ar trebui să primeze, pentru că un părinte bun va creşte un copil bun, indiferent de sistemul de învăţământ prin care copilul vremelnic trece. Există numeroase exemple în care adulţi remarcabili au crescut în condiţii total improprii, în lagăre în care acelaşi profesor învăţa copiii de diferite vârste toate materiile... Profesorul Constantin Cucoş afirmă că o şcoală a părinţilor trebuie să funcţioneze în paralel cu şcoala convenţională a copiilor, mai mult, că o predispoziţie spre „meseria de părinte” ar trebui să se formeze încă de pe băncile şcolii. Acest curriculum ar trebui axat pe unele informaţii obiective legate de psihologia copilului şi mai ales spre atenţia şi sensibilitatea pe care fiecare părinte trebuie să le dezvolte în mod unic şi original pentru fiecare din copiii săi, în drumul pe care îi însoţeşte de aici dincolo, pe calea care i se potriveşte. Profesorul Roşan vorbeşte despre aptitudinea unică a fiecărui părinte de a fi cea mai acurată scală de evaluare şi cel mai eficient instrument de intervenţie pentru dificultăţile pe care le întâmpină cu propriul copil.

- Unde începe şi unde se termină autoritatea părinţilor în relaţia cu copiii?

Este un dat axiologic ca părintele să fie o autoritate în faţa copilului. Orice deraiere de la această ordine aduce dezordine, probleme. Toate studiile legate de relaţiile parentale arată că stilul autoritar, atenţie, nu autoritarist, este cel mai eficient stil parental. Atunci când relaţia părinte copil este caracterizată de respect pentru reguli, responsabilitate în faţa propriilor fapte, asumarea consecinţelor, părinţii îşi pregătesc copiii pentru viaţă, cresc nişte viitori adulţi pregătiţi să facă faţă vieţii reale. „Cocoloşirea” nu face decât să îi ţină vremelnic într-o stare de bine iluzoriu, îi feresc de nişte emoţii negative pe care oricum le vor resimţi la un moment dat şi atunci, probabil nu vor fi capabili să le facă faţă. Astăzi mantra „dragostei necondiţionate” suceşte minţile celor care nu ştiu unde să se oprească din a fi părinţi buni. Pentru cei care se întreabă dacă sunt suficient de buni părinţi trebuie să spun ceea ce cel mai important profesor român de psihologie cognitivă a afirmat „cea mai bună dragoste e dragostea moderată” (Mircea Miclea pentru Antiparenting.ro). Prin urmare, ne iubim evident necondiţionat copiii, prin naşterea lor, însă exprimarea acestui sentiment trebuie să treacă de la statutul de stare la un comportament stabil, responsabil şi coerent.

„Astăzi, copiii sunt mai egocentrişti”

- În ce diferă caracterul copiilor din ziua de astăzi? Cum construim caracterul copiilor noştri?

Fiecare copil este un „produs” al generaţiei în care se naşte. Cel puţin fiecărei din ultimele generaţii pe care le cunoaştem li s-a spus că este cea mai „nenorocită”. Mitul „copiilor din ziua de azi” a existat întotdeauna. Astăzi, copiii au atitudini diferite faţă de cei de ieri, sunt mai egocentrişti (pentru că se nasc şi cresc singuri), mai delăsători în muncă (din cauza automatizării muncii în general), şi din ce în ce mai mult lipsiţi de o perspectivă asupra lumii şi a propriei vieţi, din cauza abundenţei şi a contradicţiei de modele pe care le văd. Cei mai mulţi părinţi care îmi semnalează probleme ale copiilor lor au soluţia sub ochii lor, dar societatea i-a obişnuit să caute şi să plătească reţete complicate şi scumpe. Copiii noştri reflectă fidel atitudinile pe care noi le arătăm faţă de părinţii noştri, faţă de munca noastră, faţă de noi înşine. Este limpede, reflectaţi şi veţi aduce lumina exact acolo unde doriţi să luminaţi caracterul copilului dumneavoastră.

- Cum vor arăta generaţiile viitoare de copii, dacă ar fi să ne raportăm la schimbările de comportament aduse în principal de avansul tehnologic?

Există studii care vorbesc de digi-kids, se vorbeşte de apusul cărţilor, al bibliotecilor, al muzeelor... Având în vedere că am învăţat în şcoală psihometrică ieşeană cum se fac predicţiile ştiinţifice îmi este greu să realizez una în lipsa unor studii longitudinale. Grija noastră ar trebui să fie mai degrabă cu ce permitem să fie umplut acest spaţiu virtual, cum îl putem stăpâni şi face să lucreze în slujba valorilor şi nu împotriva lor.

A consemnat Dan M.BREZULEANU