„În viaţă am avut o şansă extraordinară: să fac ceea ce îmi place”

Lăcrămioara Stratulat a fost numită în funcţia de director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău la numai 32 de ani, iar de atunci şi-a propus să arate lumii că o doamnă poate conduce o instituţie la fel de bine ca un bărbat. De aproape 10 ani este directorul Complexului Muzeal „Moldova” Iaşi.

 

În interviul acordat cotidianului „Evenimentul Regional al Moldovei”, dr. Lăcrămioara Stratulat, care ocupă funcţia de director al Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi de aproape zece ani, a povestit despre proiectele pe care le-a desfăşurat fără reţinere din Palatul Culturii, despre planurile măreţe la care visează alături de colegii de breaslă şi despre piedicile care au făcut-o mai puternică şi mai dornică de a convinge că dincolo de orice obstacol stau experienţa, capabilitatea şi buna educaţie a unui om.

- Cum se prezintă activitatea Complexului Muzeal la un an de la redeschidere?

- În măsura în care noi suntem destul de puţin ajutaţi, se prezintă foarte bine, pentru că public avem, organizăm activităţi pe categorii de vârstă, asta în afară de ceea ce oferim ca vizitare a expoziţiilor deschise. Putem acoperi o varietate foarte mare de gusturi şi curiozităţi, pentru că încercăm pe cât ne stă în putinţă să stârnim curiozitatea. Cunoaşterea pleacă de la curiozitate, acesta este primul pas.

- Ce îi interesează pe vizitatorii Palatului?

- Depinde de vârstă, de educaţia pe care o au şi de gusturi. Cei mici, desigur, sunt foarte curioşi în privinţa unor experimente, dar nu numai ei, ci şi însoţitorii lor păreau interesaţi. Punem foarte mult accent pe tot ceea ce înseamnă creativitate şi inedit. Muzeul trebuie să vină în completarea şcolii. Un profesor, într-o oră, nu reuşeşte să acopere decât curicula şcolară, iar noi exact asta vrem să facem: să acoperim aceste zone. În general, dorinţa noastră este de a-i învăţa de mici să intre într-o instituţie de cultură, indiferent că ea se numeşte „muzeu”, „sală de spectacol” sau „bibliotecă”. Putem să ne creştem tinerii frumos.

 

- V-aţi dezvoltat mult în acest sens, în a apropia tinerii de muzeu.

- Da, avem un departament de marketing care îşi face bine treaba. De altfel, cred că suntem singurul muzeu din România care are un manual de identitate vizuală, de la cărţile de vizită până la orice hârtie care pleacă din biroul nostru. Despre tinerii de altă vârstă vă pot spune că suntem la al patrulea an în care organizăm activităţi de voluntariat, în special pentru studenţi. Facem o selecţie a lor în funcţie de timpul pe care îl au, de ceea ce îşi doresc şi în funcţie de limbile străine cunoscute; în situaţia în care noi suntem într-un deficit de personal destul de mare, ei ne ajută foarte mult. Practic noi ne creştem tinerii, îi alegem pe cei mai valoroşi, astfel încât în momentul în care avem un post liber ei concurează între ei.

 

- Ce se poate face în legătură cu deficitul de personal?

- Ceea ce a stat de noi, am făcut. Am „bombardat” Ministerul Culturii cu memorii şi ceea ce am obţinut este destul de puţin. Legea ne obligă să avem un număr fix de pompieri, de supraveghetori, de muzeografi, de cercetători, dar suntem la limita de avarie. În 2010 s-au făcut nişte restructurări destul de mari de personal şi de atunci am mai plombat pe ici pe colo. Am fost foarte insistenţi, dar situaţia ne îngrijorează, mai ales pentru faptul că se aude, din nou, că se blochează posturile. Nu sunt bani la Minister, iar singura noastră carenţă este lipsa resursei umane, iar la noi nu poate lucra oricine. În momentul în care scoatem un post la concurs punem nişte condiţii mai deosebite, fiindcă avem bunuri de patrimoniu, avem tezaur.

 

- Cum comentaţi acuzaţiile că „Palatul riscă să se dărâme”?

- Suntem încă în perioada de garanţie, este o clădire uriaşă, 36.000 de mp, aşezată pe un sit arheologic, care a presupus un proiect deosebit de complex şi foarte greu de realizat. O parte din Palat are fundaţie, restul Palatului este pe fundaţiile zidurilor curţilor domneşti. Prima lucrare cu care a început această extraordinară restaurare a Palatului, îi zic extraordinară pentru că în urma cutremurelor din '40, din '77, doar s-au plombat pe ici pe colo, iar acum este pentru prima oară în viaţa acestei clădiri când restaurarea este completă. Acum să vină unul care nici nu era avizat să spună asta, că până la urmă noi am aflat cine este şi el nu are nicio legătură cu construcţiile şi cu arhitectura. Noi avem dosare pline cu acte, cu expertize făcute de comisii naţionale a monumentelor istorice care ne-au vizitat de foarte multe ori pe parcursul lucrării. Nu suntem inconştienţi, noi stăm aici mai mult decât stăm acasă; că apare câte o fisură, da, ea apare şi când îţi construieşti o casă, d-apoi la una care e aşezată pe nişte ruine. Absolut tot ce este se remediază, am explicat că nu sunt fisuri de profunzime, ci de suprafaţă, că am fi fost primii care ne-am fi speriat. Avem ingineri care se ocupă de lucrare, clădirea este monitorizată, cei de la ISC monitorizează şi ei...

 

- Aveţi multe controale?

- Da! Iar pe lângă acestea, există un organism de pe lângă Ministerul Culturii, Unitatea de Management al Proiectului, iar ei au avut legal datoria de a supraveghea şantierul. Eu personal am angajat un diriginte de şantier, tocmai pentru că nu ne era indiferent, asta este casa noastră. De aceea ne-am şi mâhnit când apar lucruri de genul în presă. Trebuie puţin respect pentru munca noastră. Noi am avut grijă de patrimoniul acesta, am împachetat fiecare piesă, dar despre asta nu vorbeşte nimeni niciodată. Apare câte unul şi zice că se dărâmă Palatul. Vă daţi seama, nu ne este uşor să citim aşa ceva când ştim că am făcut sacrificii. Pe mine mă îngrijorează că oamenii, deşi nu toţi, nu se bucură de simbolul Iaşului. Această lucrare este una care a început şi s-a terminat. Câte lucrări încep în România şi nu se mai termină?! Nimic nu este perfect în lumea sta, dar nici nu poţi să zici că se dărâmă, ar fi nedrept.

 

- Acum, la zece ani de când aţi început activitatea de director aici, cum aţi făcut tranziţia de la Bacău la Iaşi?

- În viaţă am avut o şansă extraordinară: să fac ceea ce îmi place. Aproape de când am terminat facultatea am început să lucrez la un muzeu, la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău, care are aproape aceeaşi structură ca Palatul Culturii, însă la o altă dimensiune. Începând ca învăţăcel, am parcurs toate treptele, deci am luat-o de la muzeograf 4, ultima treaptă, până la şef de secţie, iar după aceea am ocupat postul de director. Când am concurat pentru postul de director de acolo eram cea mai tânără dintre ei şi nu m-am gândit neapărat că o să iau acest examen, dar era singura şansă pentru un tânăr să spună cam cum gândeşte el organizarea unui muzeu şi ce vrea să facă în calitate de director. La Complexul Muzeal din Bacău am ridicat o clădire nouă. Am venit aici cu un bagaj de cunoştinţe, nu numai manageriale.

La un an după ce am venit la Palatul Culturii am început să închidem muzeele pe rând, să împachetăm, să vedem ce presupune un şantier de o asemenea dimensiune, să formăm o echipă de lucru, să reorganizăm partea de resurse umane. Imediat după, au început să apară şi satisfacţiile; la expoziţia Cucuteni a venit şi Comisia Naţională, ceea ce a însemnat o avansare profesională. Nu neg faptul că unul din motivele pentru care am venit la Iaşi a fost Cultura Cucuteni. Este o parte a istoriei noastre cu care am fost pe locul întâi în Europa, iar noi nu ştim să fructificăm asta. Acea expoziţie a fost singura la nivel mondial unde trei ţări – România, Ucraina şi Republica Moldova – şi-au dat mâna şi au organizat un eveniment de asemenea anvergură. La vremea aceea aveam un ministru şi un secretar de stat care înţelegeau importanţa acestor lucruri şi ne-au sprijinit. Iar pentru România, care avea o imagine afectată, a fost un adevărat succes.

 
Vas din cultura Yangshao

Vas din cultura Cucuteni

- Cum mai poate fi promovată Cultura Cucuteni acum?

- Una dintre idei este să punem în paralel Cultura Cucuteni cu Yangshao. Cultura lor are o întindere cronologică mai mare decât a noastră, de la anul 800. Ne-am dat seama că obiectele noastre seamănă pe o perioadă mai mică de timp. Vom publica tot ce am văzut acolo şi tot ce am aflat. Este un lucru extraordinar pentru noi, fiindcă oamenilor nu le este uşor să ajungă acolo. Colegii noştri din China vor veni aici – o parte în august, o parte în septembrie şi o să legăm mai bine această colaborare. Sunt foarte mândră că am reuşit să facem asta. Bineînţeles, îmi doresc să facem o mare expoziţie Cucuteni. După ce am terminat cu expoziţia de la Vatican mi-am fixat nişte repere, iar unul dintre ele a fost China, tocmai pentru a da nişte răspunsuri. Pentru această secvenţă de timp, materialul arheologic este uimitor de asemănător cu cel de la noi, de la Cucuteni. Şi ca motive, şi ca formă, şi ca simboluri. Fantastic! Deocamdată nu am găsit nişte răspunsuri, ci doar le intuim.

 

- Care credeţi că sunt acestea?

- Eu cred că au avut loc nişte migrări de populaţie, de la ei spre noi şi de la noi spre ei; s-au întâlnit. Aşa cum bine ştiţi Drumul Mătăsii, noi le-am propus colegilor noştri chinezi să refacem drumul ceramicii pictate care ar include suprafeţe uriaşe, multe ţări, o parte dintre ele nu se află într-o situaţie politică foarte bună, însă este un proiect care se poate desfăşura pe mai multe generaţii. Nu am vorbit în presă niciodată despre lucrul ăsta. Este o dorinţă foarte mare a noastră şi să vedem cum am putea face, fiindcă dacă sari o ţară cum este Irak, nu este bine. Ca la un puzzle uriaş din care lipsesc piese. Orice proiect, ca să fie înfăptuit, are nevoie, în primul rând, de pace. După aceea de o finanţare corespunzătoare, de resurse umane, de specialiştii principali. Şi pentru că depăşeşte zona Europei, ar fi un proiect mondial.

 

- Într-o lume în care bărbaţii sunt puşi la conducere, cum stă o doamnă pe scaun de director?

- Am depăşit de mult treaba asta, nu mă mai gândesc. Atunci când am fost la Bacău, o lungă perioadă de timp am fost cel mai tânăr director de muzeu din România. La 32 de ani. Poate că acum lucrurile s-au aşezat altfel, dar spun cu mâhnire că atunci când mergeam la şedinţe la Bucureşti sau ne întâlneam prin alte părţi nu prea aveam corespondent de vârstă, să fie şi femeie. Toţi aveau 60, 65, 70 de ani, cam aşa. Un decalaj foarte mare de generaţii nu era foarte bun pentru mine. Sigur, întâlnim persoane misogine în toate structurile, iar mulţi nu au gândit că poate o femeie să ţină în mână un şantier de talia asta. Dar... de ce nu? Atâta timp cât are o experienţă şi oameni în jur care să o susţină, ce contează că eşti femeie sau bărbat? Suntem în secolul XXI, trebuie să depăşim lucrul ăsta, dar dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred că un om trebuie ales indiferent de etnie, sex, vârstă, ci văzut ce este el capabil să facă. Nu trebuie să avem prejudecăţi că este femeie, ungur, ţigan sau ce este, ci important este ce ştie să facă, pentru ce este el pregătit profesional, deşi, pentru a fi directorul unei instituţii, trebuie să ai o anumită generozitate din naştere, să fii foarte echilibrat cu nervii, să rezişti la stres. Nu te învaţă nimeni, trebuie să te autoeduci. Când ai un post de conducere la un anumit nivel, generalizând, trebuie să ai puterea de a finaliza ceva, mai ales cu bine.

Aceşti aproape zece ani au însemnat şi foarte multe sacrificii personale. O oră destul de târzie la care ajuns aproape foarte des acasă. Înţelegerea familiei există de cele mai multe ori.

 

- Regretaţi sacrificiile făcute?

- Da, regret. Chiar regret că nu am avut mai mult timp pentru copilul meu. Să ies cu ea în parc... încercam să le împart pe cât puteam, dar pot să spun cu tristeţe că am acordat mult mai mult timp locului meu de muncă în general. Noroc că am avut un copil bun. O mai luam uneori şi cu mine pe şantierul arheologic, dar rar, fiindcă un copil trebuie să îşi respecte orele de somn, de mâncat.

 

- Acum aveţi mai mult timp pentru dumneavoastră?

- Pentru mine, personal, nu prea am, să ştiţi, iar ăsta ar fi un al doilea regret (râde). Aş vrea să merg la sală, să mă plimb mai mult. Dar sunt ok, mă simt bine, fac ceea ce îmi place şi sunt implicată total în asta şi dacă ar fi să o iau de la capăt, tot aşa aş face. Mă consider un om norocos, pentru că fac ceea ce îmi place şi se vede ceva din asta. În general, nu-mi place să epatez. Nu sunt din categoria celor care vor statuie. Oamenii trebuie să fie şi modeşti în ceea ce fac. Noi suntem muritori. Dacă Dumnezeu ne-a dat şansa să fim implicaţi într-o lucrare importantă în viaţa unei comunităţi, este şansa noastră şi trebuie să o ducem până la capăt. Asta ţine şi de educaţie. Întâlnesc atât de mulţi oameni, zilnic, cu care am această problemă încât sunt sătulă de chestia asta.

 

- Sunt curioasă ce face coordonatorul principal al Palatului în timpul liber.

- În foarte puţinul timp liber pe care îl am, aş sta să văd filme bune. Sunt o mare cinefilă şi sunt şi o mare apărătoare a animalelor, îmi plac foarte mult, şi aşa mi-am crescut şi fata, însă ea trece dincolo de orice limită. Este mult mai exagerată ca mine. Vizitez cu ea, de multe ori, diverse adăposturi, sau salvez animăluţe. Fac şi chestii de astea. În rest, încerc să-mi petrec, atât cât pot, timpul cu familia mea.

 

- Călătoriţi?

- Da! Îmi place să transform călătoriile în interes de serviciu şi să îmi fac timp să mă plimb. Când am fost în China a fost aproape imposibil să merg să văd ceva sau să cumpăr nişte atenţii. De obicei le împletesc. Da, un alt hobby al meu este să călătoresc, iar meseria de muzeograf este una din meseriile care poate fi „furată” în sens pozitiv. În momentul în care merg la un muzeu sunt atentă la modul de organizare, mă uit la sistemul de alarmă, la prize, la cum sunt îmbrăcaţi, cât sunt de politicoşi... chestii de organizare. După aceea, ori atunci ori revin apoi, mă uit şi la obiecte – cum au fost restaurate, dacă sunt bine puse în valoare. Nu vă zic câte modele de vitrine am în cap, mi-am făcut schiţe, fotografii acolo unde ai voie, mai fotografiez pe ascuns, mă mai prin ăştia, mă mai scot afară. (râde)

 

- Vi s-a întâmplat să fiţi dată afară din cauza asta?

- Da, sigur! În Grecia de două ori şi în Statele Unite o dată. Revenind, nu poţi prelua tot ce vezi fiindcă trebuie adaptat la genul nostru de clădire, de patrimoniu. Sigur, partea tehnică de muzeologie se schimbă ca orice înseamnă muzeotehnică. În expoziţiile pe care o să le avem, o să punem accent pe interactivitate, trebuie să fie în mişcare. Am fost la o conferinţă în străinătate şi am fost întrebată cum văd organizarea acelui muzeu – să se facă cu obiecte clasice sau cu obiecte interactive, dar ideal ar fi să le poată îmbina. Asta avem şi noi în plan.

 

- Care sunt locurile în care aţi călătorit şi v-au rămas în suflet?

- Un mare impact asupra mea a fost prima bursă în străinătate pe care am primit-o prima dată în viaţa mea, în Irlanda. Pe atunci nu era internet, era vară, m-am dus complet nepregătită, fiindcă nu ştiam că acolo plouă în fiecare zi. Cea mai mare temperatură a fost de 20 de grade Celsius şi am murit de frig, a trebuit să-mi cumpăr haine. Muzeele pe care le-am văzut şi oamenii pe care i-am întâlnit acolo au avut un mare impact asupra mea.

 

- Aş vrea să transmiteţi câteva cuvinte pentru oamenii care au venit şi o să (re)vină la Palat.
- Le spun că atât eu, cât şi colegii mei, îi aşteptăm cu multă căldură. Suntem o mână de profesionişti şi dacă tot am muncit atât să realizăm ceva, această muncă nu are finalitate dacă nu avem şi vizitatori.

 

A consemnat Larisa LAZĂR