Dă-mi timp şi lasă-ţi loc! Câtă viață ați pierdut trăind pentru alții?

 

Mult timp m-au iritat oamenii-cloşcă, adică acele persoane care te sufocă doar privindu-te, fără să mai fie nevoie să te îmbrăţişeze ori să deschidă gura. Oamenii care îşi fac griji pentru tine, care îţi măsoară fiecare secundă, îţi judecă fiecare decizie şi ştiu mai bine decât oricine când trebuie să respiri, cum e firesc să păşeşti şi cum trebuie să te comporţi cu cei din jur.
După ce am obosit să mă enervez din cauza lor am nutrit un alt sentiment, cel de compasiune faţă de astfel de persoane. Am înţeles că, de fapt, ele sunt incapabile să-şi trăiască propriile vieţi şi atunci caută simbioză cu toţi cei din jur. Trăiesc prin alţii, iubesc prin alţii, suferă prin alţii şi chiar se îmbolnăvesc prin intermediul altei persoane. Ştiu, definiţia seamănă perfect cu cea a soacrei, dar nu este chiar aşa, adică sunt şi persoane care duc o astfel de viaţă fără să aibă în grijă gineri sau nurori. Unii le spun vampiri energetici, alţii îi consideră lipitori, dar eu cred că sunt pur şi simplu oameni nefericiţi. Ei nu ştiu că au o viaţă şi că, dacă tot le-a fost dată, trebuie să o trăiască. Ei, prin ei! Ei împreună cu ei! Trebuie să-şi simtă corpul, să-şi înţeleagă emoţiile şi să-şi gestioneze gândurile care, lăsate slobode, atacă fără somaţie pe cei din jur.
Pe oamenii-ventuză îi poţi vedea peste tot în jur şi apar uneori şi când ne uităm în propria oglindă. Sunt cei care trăiesc din ataşamente, care nu au tăiat niciodată cordonul ombilical emoțional sau l-au tăiat prost şi încearcă să-l înnoade la orice relaţie, fie ea şi cu persoanele întâlnite la cumpărături. Ori de câte ori sunt în apropierea unei persoane trebuie să-i povestească părţi din viaţa lor, să se justifice, să se victimizeze ori să-i culpabilizeze pe cei din jur. Toţi sunt vinovaţi de otrăvurile lor, mai puţin ei, cei care îşi muşcă limba şi înghit, fără să ştie, veninul. Ei nu ştiu că nu şi-au oferit spaţiul personal necesar propriei creşteri şi nici nu ştiu că noi avem nevoie de timp să-i îngrijim, ca pe un bolnav în terapie. Ei ştiu doar că trebuie să aibă controlul altora fiindcă altfel tot universul lor se va prăbuşi, iar ei vor muri sufocaţi de propriile griji. Pentru alţii, uitând să le trăiască pe ale lor!

Dacă v-aţi regăsit, măcar şi pentru o secundă, personaje în acest scenariu nu-i grav. Va fi aproape patologic atunci când veţi judeca scenele şi veţi arăta astfel câtă viaţă aţi pierdut trăind pentru alţii. Şi nici atunci nu-i încă timp de pedeapsă dacă veţi înţelege că, pe lumea asta, fiecare are loc sigur doar în sufletul lui, în inimile altora fiind doar musafir. Chemat, nicidecum nepoftit! Iar ca să fie chemat, dorit, iubit, e nevoie să-şi netezească singur cărarea spre sufletul nostru şi al lui! Să-şi facă loc să trăiască în viaţa lui!

Maura ANGHEL