Iașul din ilustratele vechi

 * o călătorie nostalgică prin Iașul ilustratelor vechi, unde tramvaiul 5 era o scenă de viață * cofetăria Opera un templu al eleganței dulci, iar lacto-barul de pe Independenței servea firescul cu o simplitate desăvârșită

Înainte ca tramvaiele moderne să fâșâie silențios prin oraș, Iașul vibra în sunetul metalic al tramvaiului portocaliu. Mersul lui legănat și geamurile mari, pline de povești nerostite, formau o orchestră a cotidianului. Scârțâitul frânelor era un semn de recunoaștere, un accent ironic într-o lume care, totuși, nu se grăbea. Traseul tramvaiului 5 era o călătorie inițiatică. De la gară la Copou, trecând prin inima orașului, era mai mult decât un drum – era o lecție de geografie afectivă. Fiecare stație spunea o poveste, fiecare călător era un personaj. Acum, traseele s-au schimbat. Dar pentru cei care au urcat vreodată în tramvaiul 5 cu un vis și au coborât cu o speranță, acea călătorie nu s-a terminat niciodată. Nu era doar un mijloc de transport – era o scenă pe roți. Acolo se citea, se medita, se iubea pe tăcute. Și când au dispărut, odată cu ele a pierit și un stil de viață, o lentoare în care orașul putea respira.

Cofetăria Opera, unde eleganța era un desert

Pentru cei care au copilărit sau s-au îndrăgostit în Iașul anilor ’70-’90, Cofetăria Opera nu era doar o oprire dulce, ci un ritual. Te îmbrăcai frumos, poate chiar cu pălărie, și alegeai o masă rotundă, cu blat de sticlă. Savarinele, amandinele, prăjitura Diplomat – fiecare era o ceremonie. Chelnerii în halate albe se mișcau cu o grație pe care astăzi nu o mai întâlnești. Acolo s-au purtat discuții importante, s-au legat prietenii, s-au schimbat priviri care n-au avut nevoie de cuvinte.

Bucegi, gustul copilăriei simple

Poate nu avea prestigiul Operei, dar Cofetăria Bucegi avea ceva ce nu se poate cumpăra: sinceritate. Era prăvălia unde se simțea mirosul caramelului de la colțul străzii. Prăjiturile nu aveau nume sofisticate, dar gustul lor era etern. Acolo te opreai în drum spre casă, mâncai o amandină sprijinit de tejghea și, pentru câteva minute, totul era bine. Fiecare vizită era o sărbătoare mică, una care azi trăiește doar în inimile celor care au gustat din ea.

Lacto-Barul de pe Independenței , întâlnirea cu firescul

Nu era nici fancy, nici gentrificat – era pur și simplu bun. În lacto-barul de pe Independenței, iaurtul era servit în sticle groase, laptele bătut se bea din pahar de sticlă pe tavă de tablă, iar gustul sandwich-ului cu cașcaval și castraveți murați era inconfundabil.

Aici se opreau elevii, muncitorii, bătrânii – toți într-o liniște complice. Era locul unde simțeai că orașul are inimă. Astăzi, acel sentiment e greu de regăsit printre rafturi lucioase.

Cinema Republica, unde visam la comun

Înainte de multiplexuri și ecrane de buzunar, exista Republica. Un cinematograf adevărat, cu greutate. Se mergea acolo ca la un eveniment de gală. Luminile se stingeau lent, iar tăcerea era absolută. Filmele erau trăite împreună. Se râdea cu săli întregi, se plângea fără rușine. Se ieșea în tăcere, cu ochii în pământ și inima în altă lume. Astăzi, clădirea există, dar acel spirit comunal – magia aceea colectivă – s-a dizolvat.

Orașul se schimbă. Clădiri se ridică, altele dispar. Dar locurile nu se măsoară doar în metri pătrați – ci în emoție.

Clara DIMA