Tradiții românești de Crăciun

Crăciunul, ca şi Paştele, era una dintre cele mai aşteptate sărbători * în postul de şase săptămâni care îl precede, oamenii făceau numeroase pregătiri, încercând să întâmpine cum se cuvine o sărbătoare de o asemenea importanţă

Altădată, sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Naşterea Domnului Iisus, pentru oamenii comunităţilor arhaice Ajunul Crăciunului semnificând începerea unei perioade rituale de 12 zile destinată renovării timpului. Toate acţiunile şi practicile din această perioadă aveau la bază ideea coborârii lumii în haos şi a reinstaurării unei noi ordini cosmice. Părinţii Bisericii creştine au plasat Naşterea Mântuitorului, moment esenţial pentru noua religie, chiar în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, când, se spune, timpul este impur, periculos, desfiinţându-se graniţele dintre lumi. La capătul acestei perioade însă, lumea pământeană este din nou pură şi primenită de forţele răului, astfel încât Naşterea Domnului era asociată, simbolic, cu această restaurare anuală a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina şi Cuvântul în lume.
În legătură cu numele popular al sărbătorii există mai multe opinii – ba că ar veni de la latinescul „creatio” (naştere), ba de la slavul „Karacun” (moarte năprasnică sau spirit al morţii), ba din albanezul „Kercum” (buturugă). Specialiştii români, având în vedere rolul principal pe care îl juca buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, înclină spre originea traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă. În veacurile III-IV, Naşterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ţinându-se pe 6 ianuarie. De abia în anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Iisus, în Orient acest lucru întâmplându-se în anul 379.
Ajunul
În Ajunul Crăciunului se postea altădată pentru Maica Domnului. Se mânca din toate roadele pământului, oamenii fiind aproape obligaţi, pentru ca acestea să rodească în anul care urma, să guste câte puţin din ele. Se mânca pe săturate bob, pentru a avea saţ, perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte („pelincile Domnului” - în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului pelinci!) şi sarmale învelite în viţă-de-vie. La urmă se lăsau găluştele cu păsat, despre care se credea că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală „tot una clocotesc şi huiesc”. Femeile gravide şi copiii aveau voie să mănânce orice pofteau. Copiii, în special, erau îndopaţi cu seminţe de dovleac, în credinţa că vor fi graşi şi frumoşi.
Preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia, potrivit obiceiului pământului, să şadă neapărat pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe; dacă nu şedea, atunci, se spunea, nu vor şedea nici peţitorii, nici norocul, nici cloştile pe ouă! Grăunţele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei şi printr-o gaură a laiţei. În unele sate, prima grijă a femeii după ce ieşea popa din casă era să măture repede, în caz contrar riscând să aibă casa plină de purici peste an!
Superstiții de Crăciun

Multe practici din Ajun au ca principală grijă vitele din bătătură, acestora dându-li-se mâncare pe săturate, că doar în această noapte „s-a născut Hristos în iesle”. Din toate mâncărurile pregătite gospodina obişnuia să pună câte puţin într-o strachină, cu care înconjura casa de trei ori; apoi, conţinutul era dat vitelor, cu credinţa că vor fi sătule şi vor avea spor. Apa ce rămânea de la spălatul vaselor era dată de băut vitelor. Prin alte locuri, această apă era fiartă de mai multe ori şi păstrată într-un şip până la primăvară, pentru a nu fi deocheate albinele. În acelaşi context, oamenii care, ieşind afară în Noaptea Ajunului, auzeau un muget de vită aveau parte de noroc, în vreme ce grohăitul de porc era semn rău. De asemenea, pentru ca vacile să aibă frupt, era bine să nu se împrumute nimic din casă în toată această perioadă, focul (deloc întâmplător!) şi aluatul dospit trebuind să fie foarte bine păzite şi nicidecum împrumutate.
De asemenea, orice fiinţă sau lucru ce fuseseră împrumutate pentru an trebuiau aduse neapărat acasă, spunându-se că altfel acestea vor plânge. Ba chiar nici gunoiul nu trebuia scos din casă până la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscând să aibă tot anul musafiri; în fapt, explicaţia mitologică se referea la spiritele strămoşilor care şi-ar fi găsit culcuş în gunoiul casei. Ca aceste spirite să-i ajute pe cei din casă, mai ales pe fetele mari, era bine ca în Ajunul Crăciunului măturatul să se facă de la prag spre răsărit, spre icoane, în ideea ca acestea să atragă peţitorii, binele şi norocul. Alţii, în schimb, dădeau foc gunoiului, după care săreau peste foc pentru a scăpa de frică. În Bucovina, nimănui nu-i era îngăduit să se ridice de la masă până nu se terminau toate bucatele, altfel fugea belşugul din casă. Uneori, bărbatul putea să se ridice pentru a încuia toate uşile, ca să nu i se fure nimic din gospodărie în anul viitor. Sub faţa de masă se punea de obicei fân, pentru că Domnul Hristos s-a născut pe fân, iar unii dintre meseni stăteau cu picioarele pe un topor, pentru a fi sănătoşi şi tari ca fierul.
George NEGRU