Muzeul Vremurilor de Altădată

 

V-aţi întrebat vreodată de ce duceţi cu voi poverile altora, de ce ţineţi în spate oameni care nu dau nicio ceapă degerată pe voi, de ce susţineţi proiecte în care nu credeţi ori de ce nu lăsaţi în urmă relaţii care nu fac altceva decât să vă soarbă şi ultima picătură de bucurie? De ce vă este greu să spuneți NU propunerilor care nu vă onorează ori vă trudesc, de ce nu le trântiți ușa în nas celor cărora li se pare că sunt stăpâni pe timpul și pe viața voastră? Poate că vă temeți să nu fiți judecați greșit, poate vă este frică să nu vă pierdeți așa-zișii prieteni, care, de fapt, sunt doar amici de conjunctură, poate că deja v-ați săturat să vă mai luptați pentru a împlini dorințele altora, iar lehamitatea este starea care a pus stăpânire pe voi fără să vă dați seama.

Dacă nu aţi parcurs niciun proces de interogaţie interioară vă invit să faceţi un astfel de demers, iar dacă vă este greu să renunţaţi la ataşamente vă rezerv câteva vitrine în Muzeul Vremurilor de Altădată. Să nu vă temeţi, că nu veţi pierde nimic – veţi regăsi în vitrine frumos aşezate, trase la linie, tot ceea ce nu vă mai trebuie – frustrări, furii, iubiri neîmplinite, gânduri de răzbunare, planuri de distrus relaţii care oricum nu mai erau de niciun folos, alături de nostalgii, neîmpliniri şi obiecte venite din alte lumi.

Ca să aveţi o imagine mai clară a emoţiilor pe care le veţi lăsa în Muzeul Vremurilor de Altădată imaginaţi-vă că, pentru o clipă (şi veţi înţelege imediat de ce nu pentru un interval mai mare de timp) sunteţi făcuţi dintr-un cristal transparent, prin care oricine poate vedea de câte ori vă bate inima mai tare şi din ce motiv, ce gânduri vă ţâşnesc din minte şi care ar fi cauza lor, toate tristeţile şi bucuriile pe care le trăiţi, minciunile pe care tocmai sunteţi pregătiţi să le spuneţi sau cuvintele pe care vi le înghiţiţi de teamă că nu veţi fi înţeles ori nu veţi şti să transmiteţi mesajele aşa cum v-aţi dori. Veţi avea întreaga voastră viaţă în faţa ochilor, aşezată în vitrine frumoase, sclipitoare. Nu uitaţi să aduceţi obiectele care nu vă mai sunt de folos ori despre care aţi dori să afle şi tinerii că au fost cândva de mare trebuinţă. Ce credeţi că ar spune cei mici acum la vederea unui sifon, a unui cărucior de butelii ori a unui magnetofon? Dar a unui televizor alb-negru, cu lămpi, a unui difuzor ori a bigudiurilor din tablă? La ce credeţi că le-ar folosi o croşetă sau o pereche de andrele ori o bucată de etamină? S-ar distra oare dacă ar vedea păpuşile Arădeanca, bicicletele Pegas ori trotinetele din lemn?

Muzeul Vremurilor de Altădată ar fi o instituţie foarte folositoare – ne-ar arăta ce putem lăsa în urmă, ce ar trebui să facem ca să ne fie mereu bine şi ne-ar pune la încercare creativitatea, ne-ar obliga să inventăm mereu ceva nou pentru ca „progres” şi „trai bun” să nu fie doar cuvinte goale. În muzeu ar fi bine să amenajăm şi o zonă dedicată misiunii personale – ce am făcut şi cât am folosit din talentele noastre, cât ne-am străduit să creştem şi câte şanse am pierdut din nepăsare, uitare sau pur şi simplu lene, dar şi una reuşitelor şi recunoştinţei că am putut fi mai buni decât am crezut că putem fi ori de cât ni s-a spus.

Muzeul Vremurilor de Altădată ar trebui să aibă o poartă și o bandă rulantă – prima să vă fie de folos la intrare, iar a dpua să vă grăbească pașii spre ieșire, către viața pe care o meritați după ce ați lăsat în urmă tot ceea ce v-a țintuit în trecut.

Maura Anghel