Povara perfecțiunii. Cum salvăm copiii din cursa pentru excelență

 * trăim într-o lume în care reușita a devenit un standard de măsurare a valorii personale, iar copiii sunt adesea primii care simt greutatea acestei așteptări * de la vârste fragede, li se cere să exceleze în toate: la școală, în sport, în activități artistice * cu fiecare notă, premiu sau diplomă, pare că se construiește viitorul lor, dar uneori, în acest proces, ceva esențial se pierde * copilăria nu mai este despre bucuria descoperirii, ci despre competiție * în loc să se simtă încurajați să exploreze lumea, mulți tineri simt că trebuie să demonstreze continuu că merită să fie văzuți și apreciați * în această goană spre perfecțiune, mulți pierd echilibrul, iar ceea ce ar trebui să fie o etapă a creșterii și a formării devine o sursă de stres și anxietate

În fiecare clasă, pe fiecare bancă, există un copil care își privește caietul cu o teamă mută, în timp ce mintea îi răsună de așteptările celor din jur. Nota perfectă, comportamentul exemplar, performanța constantă – toate devin reperele prin care este măsurată valoarea sa. Nu contează că e doar un copil, că între zidurile școlii visează, râde, se îndoiește. Lumea din jur pare să îi șoptească întruna: „Trebuie să fii cel mai bun.”

Această povară, purtată în tăcere de milioane de elevi, nu este despre educație. Este despre un ideal de perfecțiune care a pătruns adânc în inima copilăriei, transformând curiozitatea în competiție și joaca în epuizare. În loc să crească în ritmul firesc al visurilor lor, copiii cresc sub presiunea de a fi mereu la înălțime, uitând că frumusețea vieții nu se măsoară în note sau diplome.

Povara perfecțiunii

Ana are 13 ani și o zi obișnuită în față, dar sub ghiozdanul plin de cărți și caiete, duce o greutate mult mai mare: teama de a nu fi suficient de bună. Astăzi are un test la matematică, iar în mintea ei răsună cuvintele tatălui: „Trebuie să iei 10, Ana, doar tu poți”. Nu este prima oară când aude asta. Știe că, de fiecare dată când rezultatul ei nu este impecabil, privirile părinților devin mai grele decât orice corectură roșie pe foaia de examen.

Aceasta nu este povestea unui copil, ci a unei generații. O generație care nu trăiește pentru descoperire, curiozitate sau bucuria de a crește, ci pentru a atinge un standard pe care nu l-a ales. O generație pentru care succesul a devenit mai important decât sufletul.

Profesorii văd asta zi de zi. În clasă, copiii privesc cu teamă spre caiete, nu cu curiozitate. „De ce să mai pun întrebări?”, întreabă un elev din clasa a IX-a. „Dacă greșesc, ceilalți râd. Mai bine tac și încerc să iau nota maximă”. În tăcerea lor se ascunde însă o tristețe adâncă. Nu este despre cât de mult pot învăța sau cât de bine pot performa, ci despre frica de a nu dezamăgi.

„Presiunea vine din toate părțile. Părinții își doresc copii de succes, pentru că succesul pare o garanție a fericirii. Profesorii, sub presiunea propriilor responsabilități, cer mai mult, crezând că doar excelența deschide uși”, atrag atenția psihologii. Social media adaugă un strat în plus, cu imagini perfecte și povești despre realizări extraordinare care le spun tinerilor, în fiecare zi: „Așa trebuie să fii și tu”.

„Aș vrea să nu conteze doar notele mele”

Dar copiii nu cer asta. Dacă le dai ocazia să vorbească, vei auzi cuvinte simple, aproape sfâșietoare. „Aș vrea să nu mai fiu comparat cu alții”, „Aș vrea să nu conteze doar notele mele”, „Aș vrea să pot greși fără să mă simt prost”. Aceste dorințe nu sunt mari. Sunt nevoi de bază, pe care adesea le ignorăm în goana de a le pregăti un viitor mai bun.

Raluca, mama unui băiat de 12 ani, își amintește cum a realizat că ceva nu era în regulă. Fiul ei, care fusese întotdeauna zâmbitor și curios, a început să vină acasă tăcut, epuizat. „L-am întrebat ce s-a întâmplat, iar el mi-a spus: Nu mai vreau să fiu primul la toate. Nu mai pot. Mi-a fost rușine. Mi-am dat seama că eu îl împinsesem să ajung acolo”.

Povara perfecțiunii nu îi epuizează doar pe copii, ci și pe părinți. În încercarea de a le oferi „totul”, uităm că cel mai important lucru nu este să le dăm mai mult, ci să le fim alături. Să le spunem că greșelile sunt normale, că a încerca este mai valoros decât a reuși. Să le arătăm că îi iubim nu pentru diplome sau premii, ci pentru cine sunt.

În final, copiii noștri nu au nevoie să fie perfecți. Au nevoie să fie fericiți. Și poate că fericirea lor începe atunci când noi, adulții, le permitem să fie pur și simplu ei înșiși.

Maura ANGHEL

 

Caseta

În fiecare zi, mii de copii și tineri pășesc în școli, săli de clasă sau terenuri de antrenament cu o povară invizibilă pe umeri: presiunea de a fi perfecți. Pentru ei, notele mari, medaliile și laudele nu mai sunt doar o confirmare a muncii lor, ci o condiție pentru a se simți valoroși. În spatele fiecărui zâmbet forțat și a fiecărui „Sunt bine” spus mecanic, se ascunde o teamă profundă – teama de a nu dezamăgi.

Aceasta este realitatea unei generații crescute sub cerințe tot mai mari și așteptări tot mai apăsătoare. Copilăria devine un maraton al performanței, iar bucuria simplă de a învăța sau de a descoperi se pierde printre listele de teme, orele suplimentare și comparațiile nesfârșite. Trăim vremuri în care succesul este măsurat prin diplome și premii, iar valoarea unui copil pare să fie definită de cât de aproape poate ajunge de un ideal imposibil de atins.