De la urină la mercur: Cum a fost tratată acneea de-a lungul istoriei

În prezent, pentru a trata acneea, celebra erupție cutanată cauzată de înfundarea și/sau inflamarea glandelor sebacee ale pielii, se folosesc diverse tipuri de compuși chimici, cum ar fi alfa-hidroxi-acizii sau beta-hidroxi-acizii, foarte cunoscuți în dermocosmeticele care alcătuiesc rutina de îngrijire a tenului, revoluționate de Coreea de Sud și folosite în toată lumea.

Puterea concentrată și din ce în ce mai mult organică și naturală a produselor cosmetice permite controlul acneei pe corpul unei persoane, curățând pielea cu proprietățile lor exfoliante și, de asemenea, eliminând imperfecțiunile ce rămân după erupții.

Dacă nu este tratată, acneea îngreunează atât viața socială a unei persoane, cât și sănătatea acesteia, evoluând în chisturi și noduli mari și adânci, care pot fi extrem de dureroase, cu cicatrici ce mai pot fi eliminate doar cu laserul.

Și, deși poate părea o problemă modernă, acneea a deranjat oamenii timp de sute de ani de-a lungul istoriei, chiar și în vremuri în care remediile și formele de tratament erau tulburătoare.

Coșurile, o problemă de când lumea…

În Grecia Antică, Aristotel și Hipocrate asociau deja acneea cu pubertatea, datorită începutului creșterii bărbii, când bărbații obișnuiau să prezinte primele semne.

În Papirusul Ebers, unul dintre cele mai importante tratate medicale din lume, scris în jurul anului 1550 î.e.n., vechii egipteni se refereau la inflamație cu termenul „aku-t”, care însemna „furunculi”, „răni”, „pustule” sau orice fel de umflătură.

În încercarea de a vindeca problema, egiptenii și mesopotamienii foloseau amestecuri de sulf ca soluție extremă, dar eficientă, deoarece acesta absoarbe grăsimea din piele și restabilește echilibrul pH-ului, deschizând porii înfundați și eliminând bacteriile care provoacă apariția acneei.

De asemenea, în tratament se foloseau frunze de patchouli, despre care se spunea că întărește pielea și reduce producția de sebum, precum și lapte acru, care conține acid lactic, același folosit astăzi în dermocosmetice, fiind considerat un exfoliant ușor care ajută la reducerea coșurilor și a semnelor de îmbătrânire.

Medicina tradițională chineză, însă, vedea acneea cu un ochi mai tehnic, considerând că inflamația era legată de căldura acumulată în organism din cauza incapacității de a digera alimentele grele.

Prin urmare, acneea era tratată prin consumul de plante și alimente considerate revigorante pentru organism, cum ar fi frunzele de culoare verde închis și echinaceea. Dar și chinezii erau fanteziști și foloseau uneori flori de piersic, deoarece credeau că demonii cauzează inflamația.

Pe de altă parte, grecii antici erau mai imaginativi, medicul Theodosius scriind că „ștergându-ți fața cu o cârpă umedă în momentul exact în care o stea căzătoare apare pe cer, dispare un coș”. În cele din urmă, grecii au optat pentru recoltarea sării de la Marea Moartă pentru a usca acneea.

Romanii antici foloseau o varietate de tratamente, de la alaun, carne de crocodil și ulei de Cipru, până la băi în brânză și frecarea feței cu frunze de praz și scorțișoară. A fost nevoie de 200 de ani pentru ca scorțișoara să fie asociată cu întărirea pielii feței în tratamentele cosmetice.

Un pic mai scârbos…

În Evul Mediu, oamenilor li s-a spus că acoperirea feței cu o mască al cărei ingredient principal era mercurul – unul dintre cei mai toxici compuși de pe Pământ – ducea la o scădere a inflamației acneei, însă efectul era exact invers.

Substanța toxică nu numai că sporea inflamația, ci aducea și alte consecințe nefaste asupra sănătății. Este de așteptat, așadar, ca această perioadă să înrăutățească în mod deosebit îngrijirea pielii și modul în care oamenii tratau acneea, deoarece se bazau în principal pe metode superstițioase sau mistice ca tratamente.

Una dintre acestea era urinoterapia, care presupunea aplicarea urinei pe piele cu scopul de a reduce erupțiile. Urina este compusă din 95% apă și 5% uree, un exfoliant natural, folosit chiar și astăzi ca o componentă în multe produse de îngrijire a pielii.

Cu toate acestea, concentrația de uree din urină este atât de mică, încât efectul asupra pielii sau acneei era neglijabil. A fost nevoie de anii 1950 pentru ca medicii să ajungă la concluzia că antibioticele pot controla sau combate acneea, deși la acea vreme s-a folosit penicilina ca metodă de tratament, dovedindu-se ineficientă.

Abia în anii 1980 și 1990 au fost lansate medicamente eficiente, cum ar fi cele care conțin izotretinoină, o substanță derivată din vitamina A, pentru a combate definitiv problema.