Misterul prăbuşirii Civilizaţiei Indusului a fost lămurit de geologul român Liviu Giosan

Civilizaţia Indusului numită şi Harappa (de la numele oraşului Harappa, unul dintre oraşele construite de această civilizaţie) se întindea pe o suprafaţă de peste un milion de kilometri pătraţi, de la Marea Arabică până la Gange, peste teritoriile actuale ale Pakistanului, Indiei şi Bangladeshului.

Echipa de cercetători, condusă de geologul român Liviu Giosan, a reconstruit cu ajutorul tehnologiilor moderne locul de dezvoltare al civilizaţiei, începută în urmă cu 5.200 de ani şi prăbuşită în urmă cu 3.000-3.900 de ani.

Civilizaţia Harappa a început să fie analizată relativ recent, începând cu anii '20 ai secolului trecut, însă cercetările arheologice din India şi Pakistan au relevat de atunci o sofisticată cultură urbană, cu oraşe structurate precum cele moderne, existenţa a numeroase rute interne de comerţ, legături comerciale maritime cu Mesopotamia, dar şi un sistem de scriere nedescifrat încă.

Studiul de faţă, la care au participat cercetători din SUA, Regatul Unit, Pakistan, India şi România, s-a desfăşurat în perioada 2003-2008 în Pakistan, pe o zonă cuprinsă între coastele Mării Arabice până la văile Punjab. Combinând informaţii topografice şi fotografii realizate din satelit, savanţii au analizat hărţile digitale ale reliefului format de fluviul Indus şi râurile învecinate. Apoi, au cules mostre de sedimente de la faţa locului, pentru a determina istoria schimbărilor de relief: „odată ce am avut aceste informaţii despre istoria geologică, am putut reanaliza ceea ce ştiam deja despre aşezările omeneşti, ce culturi erau plantate şi când…am obţinut astfel noi date despre migraţiile populaţiei şi declinul oraşelor” afirmă unul dintre autorii studiului, arheologul Dorian Fuller, de la University College Londra.

Cercetarea indică faptul că rărirea ploilor musonice a dus la slăbirea dinamicii râurilor şi a jucat un rol cheie, atât în dezvoltarea, cât şi în prăbuşirea Civilizaţiei Indusului, a cărei agricultură se baza pe inundaţiile sezoniere: „Harappanii au fost nişte oameni întreprinzători, care au profitat de o fereastră de oportunitate, un fel de civilizaţie Goldilock…pe măsură ce scăderea musonilor a redus puterea revărsării râurilor, terenurile din apropierea acestora au devenit perfecte pentru agricultură. Această situaţie a durat 2.000 de ani, însă continuarea aridizării a închis această fereastră” afirmă domnul Giosan.

În paralel, cercetătorii cred că au lămurit cu această ocazie şi misterul fluviului mitic Sarasvati. Vedele indiene, scrise în limba sanscrită în urmă cu peste 3.000 de ani, descriu regiunea de la vest de Gange ca „tărâmul celor şapte râuri”. Acestea pot fi identificate cu uşurinţă ca fiind Indusul şi afluenţii săi principali, însă nu poate fi identificat Sarasvati, descris ca „surclasând în maiestuozitate şi mărime toate celelalte ape…şi pur în cursul său de la munţi către ocean”. Pe baza acestor descrieri, se credea că Sarasvati era alimentat de gheţarii pereni din Himalaya. În prezent, râul Ghaggar, care există doar în timpul musonilor puternici şi se pierde în valea Hakra din Deşertul Thar, este considerat a fi urmaşul miticului Sarasvati, dar originea izvorului său şi măreţia din vremurile vedice rămân controversate.

Dovezile arheologice susţin că într-adevăr Ghaggar-Hakra a fost o zonă intens populată în vremurile Civilizaţiei Indusului, iar dovezile geologice (topografia şi sedimentele) indică şi ele râuri mari şi active în zonă, probabil datorate musonilor puternici. Nu există în schimb probe ale unor văi largi pe malurile Indusului şi ale afluenţilor săi şi nici conexiuni către cele două râuri care izvorăsc din Himalaya (Sutlej şi Yamuna). Astfel, cercetarea de faţă susţine că aceste diferenţe dovedesc că Sarasvati (adică Ghagga-Hakra) nu avea izvorul în Himalaya, ci era un curs de apă format şi susţinut de musoni, iar aridizarea l-a redus la caracterul de apă sezonieră.

Sursa