Divorțialitatea ante și post pandemie

Dimensiune font:

| 05-06-2020 17:39

În urmă cu doi ani, pornind de la volumul de cercetări și eseuri sociologice ”Demografia României în perioada postbelică (1948 – 2015)” - Traian Rotariu, Luminița Dumănescu și Mihaela Hărăguș, au făcut o scurtă analiză privind divorțialitatea în România. Concluzia de atunci era una optimistă, anume că rata divorțurilor, exceptând scurtele oscilații contextuale, este una relativ constantă și mult mai redusă față de cea din vestul Europei sau continentul nord-american.

Recent, Institutul Național de Statistică a dat publicității rezultatele referitoare la rata divorțurilor pentru anul 2019, iar datele oferite atestă că avem un divorț la 4,3 căsătorii. Hotărârile judecătorești prin care se dispune desfacerea căsătoriei sunt chiar într-o ușoară descreștere comparativ cu anul precedent, respectiv cu 660 mai puține. Așadar, avem în continuare o aproximativă statornicie a ratei divorțurilor, care, de-a lungul timpului, a fost în jurul valorii de 25%, adică din patru căsătorii încheiate, una eșua.

Ceea ce mi-a atras atenția, ca avocat de dreptul familiei, este pe de o parte procentul mare al divorțurilor pronunțate din culpă comună (47,5%), iar pe de altă parte faptul că numărul celor care se confruntă cu două sau mai multe divorțuri este aproape nesemnificativ.

Statistica ne relevă că până la momentul divorțului, durata medie a căsătoriilor este cuprinsă undeva între 9,5 și 12 ani. Prin urmare, după atâția ani de conviețuire este oarecum nefiresc să pui vina pe seama doar a unuia dintre soți. Culpa comună semnifică asumare reciprocă a greșelilor, dar și decizia rațională de a pune punct într-o manieră cât mai civilizată și care lasă deschisă ușa pentru comunicarea ulterioară, aspect esențial în cazul divorțurilor cu copii minori.

Procentele reduse ale divorțurilor pronunțate din culpa exclusivă a unuia dintre soți conduc și ele la același rezultat.

Dintr-o a doua perspectivă, constatăm că cei care au trecut printr-un divorț sunt mult mai atenți în alegerea următorului partener, ceea ce demonstrează încă o dată că eroarea și înțelegerea ei poate fi o rampă de lansare. Se remarcă, de asemenea, un procent ridicat al divorțurilor prin acordul părților 67,6%, cu precizarea că acordul privind desfacerea căsătoriei poate fi exprimat în fața instanței sau pe cale administrativă, la starea civilă ori la notarul public.

Alegerea de a divorța în procedura administrativă este întotdeauna preferabilă, deoarece denotă înclinația celor implicați spre o rezolvare amiabilă. Dacă o astfel de modalitate de a pune punct căsătoriei nu ridică probleme, prin prisma experienței mele profesionale trebuie spus totuși că, atunci când la mijloc există copii minori, necesită a se acorda o maximă atenție convențiilor accesorii divorțului. Deși datele publicate se referă la divorțialitate, nu trebuie neglijat că multe litigii ulterioare divorțului sunt generate exact de ușurința cu care sunt tratate aceste convenții accesorii sau minimalizarea ori chiar ignorarea efectelor juridice ale acestor acte deosebit de importante.

În contextul pandemiei, ce a impus măsuri stricte de izolare, va fi interesant de văzut care este rata divorțurilor din anul în curs, știut fiind că în țările care s-au confruntat cu această situație, cazurile de violență domestică și cele de divorț au avut o amploare ridicată.

Desigur, datele statistice evidențiază multe alte aspecte deosebit de interesante, dar este menirea sociologilor să extragă concluziile. Dacă și cum se vor reflecta aceste concluzii în politicile demografice, rămâne de văzut.