Povestea covrigului

Îi găsim la orice colţ de stradă, sunt ieftini şi au devenit, în timp, consumaţi la scară largă. Dar câţi ştiu povestea din spatele covrigilor?!

Ei bine, totul începe undeva prin anul 600. Discuţii au fost ,şi încă sunt multe, legate de originea lor. Unii spun că germanilor le datorăm astăzi unul dintre cele mai iubite produse de patiserie, alţii le atribuie italienilor tot meritul.

Adevărul îl găsim în lucrarea “Istoria Ştiinţei şi a Tehnologiei”, scrisă de Bryan Bunch şi Alexander Hellemans. Potrivit acestora, covrigii au fost inventaţi în anul 610 de către un călugăr Italian, fiind folosiţi drept răsplată pentru copiii care învăţau rugăciunile.

Micile fâşii de aluat copt, încolăcite, erau denumite simpu “PRETIOLA” ( mici recompense).

O altă sursă localizează invenţia într-o mănăstire din sudul Franţei.

Covrigul cu bucle ar mai putea avea legături cu pâinea grecească în formă de inel, derivată de la pâinea folosită la slujbe în mănăstiri în urmă cu aproape 1.000 de ani. În Germania exista poveşti care relatează că invenţia covrigilor a fost a brutarilor disperaţi ţinuţi captivi de către conducătorii local.

Enciclopedia “Meyers Konversations-Lexikon” din 1905 suspectează originea covrigului odată cu interzicerea tradiţiilor păgâne de copt, precum forma Crucii Soare, la Sinodul din Estinnes din anul 743. Covrigul ar fi apărut ca un înlocuitor.

Covrigul a fost folosit drept emblema brutarilor şi mai apoi a breslelor acestora din zonele sudice din Germania şi s-au păstrat până în secolul al XII-lea.

În Biserica Catolică, covrigii erau consideraţi că având o semnificaţie religioasă datorită ingredientelor şi a formei. Covrigii erau realizaţi după o reţea simplă folosind faina şi apă pentru a putea fi mâncaţi pe perioada postului.

În primul rând, ce defineşte covrigul? Nu e coca, relativ comună produselor de panificaţie, nu e sarea, macul sau susanul (pe acestea le putem regăsi şi pe cornuri sauchifle). Este Gaura. Un covrig este definit de golul din mijlocul său. Un covrig fără gaură ar fi o simplă chiflă cam tare.

Asemenea găurilor din mijlocul pâini plate suedeze (ceea ce permitea agăţarea lor pe sfori), buclele covrigilor ar fi putut servi unui scop practic. Spre exemplu, puteau fi atârnaţi pe beţe, acestea fiind proiectate în sus de pe o coloană centrală. Un astfel de obicei se poate vedea într-un tablou al pictorului Job Berckheyde realizat în jurul anului 1681.

Deşi nu la fel de popular ca şi printre germani şi americani, covrigii cu bucle sunt cunoscuţi şi în alte ţări europene şi în alte ţări din jurul lumii.

În Cehia, covrigul este cunoscut sub numele de “preclik”, în Finlanda ca şi “viipurinrinkeli”, iar în Slovacia este numit “praclik”. Spaniolii, francezii, şi italieni îi numesc “pretzel”, “bretzel” sau “brezel”, norvegienii şi danezii îl numesc “kringle”, polonezii îi spun “precel”, în maghiara şi croata este numit “perec”, iar în sarba i se spune “pereca”.

Aliment de bază al populaţiei băştinaşe, covrigul a intrat în istoria noastră, se pare, pe filieră turcă, probabil odată cu restul beneficiilor aduse de imperiul otoman în sărăcuţa noastră ţară: ibricul, ilicul, sarmaua, rahatul, sugiucul şi, nu în ultimul rând, bacşişul.