Adina Dinițoiu, Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții, prefață de Paul Cornea, Editura Tracus Arte, București, 2011

review de COSMIN BORZA

Completându-se constant cu nume reprezentative (debuturile editoriale din 2011 vor deține, cu siguranță, un rol hotărâtor pentru configurația ei), noua generație de critici literari nu reușește deocamdată să-și impună direcții exegetice și metodologice unitare. Dincolo de polemicile ori animozitățile dintre membrii săi marcanți, dincolo de cele câteva abandonuri mai mult sau mai puțin inopinate, dispersarea așteptatei identități de grup este cauzată, cred, de diversificarea salutară, dar și oarecum dezechilibrantă, a grilelor interpretative din ultimii ani. Criticii tineri dovedesc un apetit teoretic accentuat – beneficiind mai mult ca oricând de accesul la bibliografiile occidentale –, așa încât cărțile lor absorb (uneori cu accente de festin pantagruelic) strategii și formule analitice specifice studiilor culturale, sociologice, ideologice, deconstructivismului, noului istorism, esteticii receptării, naratologiei, psihanalizei, pe care le îmbină cu abordări tematiste, impresioniste, stilistice. Cei care evită hibridizările excesive, identificând și coordonând aplicat metodele adecvate subiectului abordat, dau cele mai valoroase studii (mai ales Paul Cernat, Andrei Terian și Alex Goldiș), în timp ce destui alți congeneri își periclitează – metodic – demersurile critice, indiferent de minuțiozitatea și de anvergura documentării.

În a doua categorie se înscrie, din păcate, volumul de debut al Adinei Dinițoiu, „Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții”.

Canonizarea lui Nedelciu

Pe de o parte, autoarea își respectă promisiunile analitice anunțate chiar din titlu. Cercetarea ei implică o dimensiune aproape formalistă, ce vizează relevarea particularităților naratologice ale proiectelor epice nedelciene. Marcată e și componenta de istorie literară, unele subcapitole evaluând rolul deținut de acestea în evoluția formulelor sau convențiilor prozei autohtone. După cum, Dinițoiu transformă într-un laitmotiv evidențierea caracterului subversiv politic (nu doar artistic) al creației lui Nedelciu, dar și a „umanismului [său] esențial”, capabil să se opună mortificării identității, memoriei, interiorității.

Astfel, articolele teoretice și eseistice, prozele scurte și romanele scriitorului „optzecist” susțin înțelegerea multor problematici socio-literare specifice culturii autohtone din ultimele trei decenii, bună parte din ele deja lămurită – cum recunoaște cu onestitate autoarea – datorită studiilor critice ale lui Adrian Oțoiu, Gheorghe Crăciun, Ion Bogdan Lefter, Carmen Mușat, Sanda Cordoș, Mihaela Ursa, Liliana Truță etc.

Pentru Nedelciu, textualismul și experimentele epice „postmoderniste” (narațiunea la persoana a II-a, schimbarea repetată a perspectivei narative ori a registrelor discursive, inserția autorului în propriul text, ambiguizarea identității personajelor și a reperelor spațio-temporale, jocurile para-/inter-/meta-textuale, denunțarea convențiilor ficționalității) se distanțează programatic de modelele occidentale (anume telquelismul și Noul Roman francez), limitându-și sau, dimpotrivă, diversificându-și impactul literar-existențial în funcție de contextul românesc. Luarea în stăpânire a lumii de către limbaj este „trăită dureros, dramatic”, pentru că nu „literatura literală” ori „subversivitatea intrinsecă a limbajului” îl atrag pe prozatorul obligat să se confrunte în imediat cu manipulările propagandistice, cu „limba de lemn” ori cu cenzura regimului totalitar, ci capacitatea respectivelor mecanisme literare de a impune jocul dublu al sensului, „strategiile subversiunii”, dar și de a da seama despre noul statut ontologic al umanității ori despre noile coduri ce fac posibilă comunicarea într-un stat dictatorial. De aici, cele două deziderate ale textelor teoretice și epice nedelciene: mai întâi, identificarea și promovarea formulelor care fac posibilă împărtășirea unei „limbi comune” (deși repetitivă și disipată în toată cartea, analiza procesului complex al instituirii „pactului cu cititorul” rămâne una dintre reușitele studiului Adinei Dinițoiu); mai apoi, configurarea unei autenticități caracteristice ultimilor ani ai secolului trecut, ipostaziată adeseori în răspăr cu abordarea camilpetresciană („E o altă vârstă a autenticității, una incipient postmodernă, care deconspiră, denunță, expune, etalează tot ceea ce înseamnă convenție literară sau lingvistică”).

Înțelegând între aceste cadre textualismul, exegeta își propune să deconspire – pe urmele unora dintre interpreții amintiți anterior – prejudecățile critice (în special manolesciene) că proza lui Nedelciu ar fi „aridă” și „rece”, afectată grav de „tehnicisme” și înscenări autoreferențiale pe cât de ludice, pe atât de gratuite. Majoritatea analizelor de text mizează, în consecință, pe căutarea și devoalarea „marilor teme ale general-umanului (iubirea, sensul existenței, moartea etc.)”, a „vibrației”, „emoției autentice”, a „pulsării ultrasensibile”, dar și a implicațiilor subversive ideologic, camuflate de „coaja lucrurilor”. Iar „textul care se deschide, care antrenează semnificații și consecințe dincolo de existența sa textuală” devine enunțul-refren al acestor close-reading-uri (hilar odată scris sau rostit în aproape orice alt loc). „Aventuri într-o curte interioară” narează „umplerea cu sens a lumii devenită text” și problematizează „inconsistența ontologică și social-politică a individului real, în comunism”, „Efectul de ecou controlat” conturează tipologia „scriitorului-scriptor” care își propune „să depășească aporia limbajului, să «iasă» din el”, să exercite asupra cititorului o „acțiune antimanipulatoare”, „Amendament la instinctul proprietății” urmărește democratizarea și relativizarea instanțelor narative, pentru a reflecta parodic autoritarismul socio-politic, dar și fetișizarea omogenității identitare a umanității tipologice, „Zmeura de câmpie” este un „substanțial roman al memoriei, unul dintre cele mai tulburătoare din întreaga literatură română postbelică”, „Tratament fabulatoriu” deconstruiește cu acuitate utopiile comunismului, evidențiind reechilibrarea individului prin asumarea viziunii mature, relativizante, critice asupra existenței ș.a.m.d.

Cum se vede, prozei lui Nedelciu i se dedică analize amănunțite, disocieri conceptual-teoretice necesare, contextualizări probe, însă configurația ei – legitimată de receptarea ultimilor ani – nu suferă modificări. Relectura Adinei Dinițoiu susține canonizarea epicii nedelciene, iar nu revizuirea ei critică.

Prea multe cărți într-una

Pe de altă parte, autoarea nu se mulțumește cu o asemenea abordare oarecum „conservatoare”, de critică și istorie literară, fundamentată pe o viziune „literaturocentrică”, ce filtrează estetic implicațiile sociale, existențiale, politice ale creației nedelciene. Oricât de „cuminte”, restrângerea cercetării la respectiva grilă de interpretare ar fi fost spre binele cercetării Adinei Dinițoiu. Pentru că, așa cum afirmă – pe jumătate eufemistic – Paul Cornea în prefața cărții, autoarea posedă „mai degrabă «l’esprit de finesse» decât «l’esprit de geometrie»”. Dovadă stau majoritatea capitolelor (I-IV, VII) ce nu interoghează analitic proza scurtă ori romanele lui Nedelciu, dar și fragmentele din capitolele V-VI menite să lămurească direcțiile teoretice/metodologice ale studiului. În astfel de secțiuni, Dinițoiu pare a transcrie în grabă note de lectură realizate cu răbdare și scrupulozitate. Tot astfel, deși unele informații riscă să dilueze tematica-nucleu a cărții, dacă tot au fost însușite, ele se cer și împărtășite. Efortul documentării nu este dublat și de efortul sintetizării.

De pildă, tensiunea stabilită între „contracultura liberală” a generației deceniului nouă (în termenii lui Caius Dobrescu) și opțiunile neomarxiste nedelciene (enunțate mai ales în „Prefața” romanului „Tratament fabulatoriu”) putea constitui subiectul unei noi cercetări. Iar un excelent punct de plecare ar fi fost chiar radiografierea marelui paradox ce subîntinde proiectele narative și teoretice ale lui Nedelciu: proclamarea deschiderii spre real, cotidian și cititor vs. caracterul marcat elitist al textelor. În felul acesta, exegeta avea șansa să redeschidă „cazul postmodernismului românesc”, dar și să explice mai coerent și mai argumentat de ce, în mod repetat, denunță „eșecul strategiilor de subversiune textuală” alternativ cu afirmarea reușitei lor în cazul autorului „Zodiei scafandrului”. Mai mult, „redistribuirea relațiilor de putere în câmpul literar” de după pulverizarea postcomunistă a „optzecismului”, activitatea publicistică a lui Nedelciu din aceeași perioadă ori destinul existențial și literar al „desantiștilor” (cărora li se conferă destule pagini) nu susțin aproape deloc mizele cărții Adinei Dinițoiu. Ele anunță, eventual, studiile culturale, sociologice, ideologice, conexe debutului din 2011.

Derutantă rămâne și preferința – devoalată în mijlocul analizei preponderent tematice și retorico-stilistice dedicate „Efectului de ecou controlat” – pentru principiile „noului istorism”. Autoarea preia conceptualizările lui Stephen Greenblatt în legătură cu „rezonanța” operei literare, considerând că surprind „cel mai bine strategiile textuale și intențiile lui Nedelciu”. Se ajunge astfel la concluzia că „scriitorul nu urmărește niciodată să transmită doar un «mesaj» estetic ori general uman, ci și unul concret, social-politic”. Cu toate acestea, adeseori, Adina Dinițoiu percepe „valoarea estetică” în cel mai tradițional mod cu putință (v. atenția acordată gamei parcă interminabile de inovații formale ori narative, precum și „umanismului esențial”, „emoției autentice” sau „pulsației ultrasensibile” din proza nedelciană). Evaluarea locului deținut de Nedelciu în istoria literaturii române nu urmează criteriile „New Historicism”-ului (oricum, aproape imposibil de aplicat în contextul comunismului românesc), ci, dimpotrivă, pe acelea așa-zis „intra-estetice”.

Într-un fel, „Proza lui Mircea Nedelciu” urmează destinul particular al „transmisiunilor directe” definite și practicate de autorul „Tratamentului fabulatoriu”. Căutând o conectare completă la un subiect mobil și stratificat, Adina Dinițoiu omite că tocmai „mijloacele tehnice” la care apelează determină, nedelcian, „fidelitatea discutabilă” a comentariilor sale critice.

Sursa: http://revistacultura.ro