Alexandru Mușina, Nepotul lui Dracula: review de Stefan Baghiu
Dimensiune font:
Alexandru Mușina, Nepotul lui Dracula, Editura Aula, Brașov, 2012
review de ȘTEFAN BAGHIU
După tentativa de comedie „Dracula – Dead and Loving It” din 1995, cu Steve Martin în rolul arhetipal al vampirului însetat de sânge dar programatic hilar, devenea tot mai clar că o remaniere a aceleiaşi poveşti din debutul secolului XX – când Bram Stoker a creat mitul lui Dracula pe baza legendelor medievale legate de Vlad Ţepeş, însă cu modificări drastice de scenariu – nu poate fi lungită la nesfârşit. Pentru că deja cinematografia epuizase subiectul în tonalităţile sale sobre, iată că încercarea lui Mel Brooks de parodiere este una din ultimele forme de loialitate faţă de povestea iniţială. Mai departe, dacă tot este să vorbim despre succesul literar sau, în general, artistic al vampirilor, nu putem trece peste impactul halucinant al câtorva alte poveşti recente (de la „The Vampire Diaries” la saga „Twilight”), observând un interes tot mai mare pentru astfel de SF-uri, readaptate mereu pentru a răspunde cererii unui public din ce în ce mai numeros, racordat în acelaşi timp la noi şi noi forme de consum estetic. Astfel, „Twilight” mizează pe forme cât mai simple ale naraţiunii, uneori aproape telenovelistice (alături de efecte speciale specifice), urmând exemplul de succes al „teen-movie”-urilor anilor 2000. Nu e de mirare că teleportarea poveştii cu vampiri pe domeniile tematice revigorante ale adolescenţei din zilele noastre, sub formele cele mai sobre, devine rapid o reţetă de succes. Dar încă o dată, s-ar putea ca această reţetă de succes să fie doar un exemplu simplist pentru arta de consum şi nu un eveniment cu impact cultural major.
Alexandru Muşina alege însă să construiască o poveste la graniţa dintre cele două forme. El acceptă că o revitalizare a mitului lui Dracula nu poate fi făcută decât prin intermediul comicului, dar în acelaşi timp îşi propune să păstreze o oarecare distanţă solemnă în faţa unor probleme istorice (deşi până şi acestea sunt luate uneori „la mişto”). „Nepotul lui Dracula” este, de fapt, o poveste uşor de ingurgitat şi o remodelare kitsch (a se citi „burlesc”) a celui mai secătuit arhetip literar. Steve Martin s-ar potrivi de minune în rolul principal, unde chiar dacă nu toate glumele sunt bine făcute, câteva gesturi şi o bufonerie nimerită ar transforma povestea într-o comedie „catchy”, cu laitmotivul obsesiv: „Profesorul FAD a zâmbit larg, arătându-şi gingiile roşii-roşii şi dantura uşor îngălbenită de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decât normal.”
Însă Alexandru Muşina rămâne puţin deasupra acestor exerciţii ieftine. Chiar dacă formulele kitsch şi carnavalescul se împletesc uneori în cele mai nefericite formule posibile, poetul, deja cunoscut pentru capacitatea de a se dedubla permanent între ironie şi „stoicism”, lasă impresia unui autor care se joacă cerebral, lucid, dar totodată (conştient) riscant „de-a povestea”. Asta nu numai pentru că fiecare acţiune e gândită să funcţioneze stereotipic, după modele hollywoodiene neflexibile, ci şi pentru că povestea în sine nu este decât o permanentă reinventare a propriilor personaje. Deşi autorul le oferă o structură solidă (atât de solidă că uneori rămân rigide şi evident fabricate), autonomia fiecăruia vine din permanenta forţare a poveştii în lipsa unui plan narativ. Comedia se va naşte inevitabil din acţiuni prosteşti, diferenţieri intelectuale catastrofale şi personaje schimonosite, însă nu din vreo ironie subtilă. Faptul dezamăgeşte, în fond, deşi Muşina tot încearcă fără succes să provoace ironia inteligentă prin paralele aparent naturale cu lumea românească actuală. Ca atmosferă, ne simţim mai mult într-o „Filantropica” la pătrat din unghiul exagerărilor constructive ale „visului românesc”: studente întreţinute care conduc Ferrari şi plătesc taxe de protecţie la poliţie pentru a putea bea la volan, indivizi care ajung regi peste noapte şi, poate, rapper-ul baladist din Sibiu. Însă personajele stângace şi mecanica poveştii nu lasă loc de câştiguri majore. Într-adevăr, cartea în sine e savuroasă, însă savoarea nu este întotdeauna un câştig literar. Povestea curge şi e uşor de asimilat pentru că e cu adevărat facilă, construită să placă şi să nu deranjeze, iar notele de umor sunt de un „FAD” total (vorba textului, unde FAD este porecla lui Fifi, personajul principal): „Fifi s-a uitat la ceasul de pe noptieră: 8.30. La ora asta, doamna Eufrosina Angelescu Drăculea ar fi trebuit să fie la piaţă. Cu mişcările agile, a deschis uşa camerei şi a ascultat cu atenţie: linişte. Apoi, cu paşi de felină, doar în şosete, a inspectat tot apartamentul. Era singur. S-a întors, a luat coroana lui Tihomir şi s-a dus în baie. În faţa oglinzii, şi-a pus-o pe cap. Coroana era prea largă şi i-a alunecat, pe urechi şi pe nas. Nu mai vedea nimic. Era-n întuneric, de parcă-l legase cineva la ochi. A scos cu grijă coroana de pe cap, a aşezat-o pe maşina de spălat, şi-a dat cu apă rece pe faţă, apoi s-a aşezat pe W.C.: „Fiziologia ajută gândirea” era una din devizele lui favorite, extrasă din cartea profesorului Adolphe Bidet Schweitzer despre filosofia lui Marcel Proust. Într-adevăr, după zece minute şi o excreţie reuşită a venit şi soluţia”.
Povestea, de fapt, nu iese din tiparele romanului românesc citadin. De altfel, Muşina însuşi a demonstrat convingător până acum că este un poet al urbanului, trimiterile biografice având şi ele locul lor în construcţia textuală. Personajul principal, Fifi, este profesor de literatură la Facultatea de Litere din Braşov. Locuieşte cu mama sa şi duce o viaţă destul de monocromă între literatură, filosofie şi teorie literară. Însă, ţine să ne atenţioneze Muşina, „încă n-a ajuns un simplu prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual, el rămâne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui”. Povestea ajunge prin inserţii – repet, hollywoodiene – transmutate veşnicei Românii instituţionalizate stupid, unde stereotipurile copiilor cu bani şi ale profesorilor umiliţi încă funcţionează din plin, până la a experimenta finalul apoteotic al încoronării lui Fifi. Fără să am intenţia de a fi „spoiler”-ul romanului, pot devoala, pe lângă finalul cel puţin ciudat, câteva momente ceva mai reuşite. Şi asta pentru că, deşi sunt puţin deranjat de maniera – repet – facilă şi kitsch în care sunt povestite scenetele „dumb”, câteva tentative de reproducere a jargonului adolescentin umanizează şi naturalizează peisajul – dar şi aşa e mult spus atâta timp cât exagerările „slang” au rolul lor, iar uneori Muşina îşi ridiculizează personajul pentru autismul lui intelectual: „ – Sânge?/ – Care sânge? Că nu mai e virgin./ – Nu asta… Muşcături, ceva…/ – No chance! Aş fi vrut eu… Glumesc! Fifi şi după ce bea sânge e tot politicos, manierat, băiat finuţ./ – Cool! Deci nu-i vampir?/ – O fi, dar nu cu mine. Ţi-am mai spus că-i dresat./ – O.K., O.K… Mărime?/ – 14-15./ – Numai atât? Eu credeam că…/ – Hi,hi,hi! Nu-i proporţională cu dinţii./ – Nu? Lugu-lugu?/ – 9,5. – Cool! Nu credeam că… La cât pare de scorţos. Texte?/ – 10. – Cool! Nu-i degeaba prof. Ceva Proust?”, „E ca-n bancul cu Radio Erevan: «Se poate să faci dragoste la mare distanţă?» «Da, dacă… puncte-puncte… e mai mare decât distanţa» […] – Interesantă poantă, da. Semiotic e o glisare neaşteptată de sens… Totuşi, e trist că n-ai reuşit să te vezi cu el”.
Fifi este un soi de Woody Allen mai puţin rafinat. Glumele sale proaste, felul tranşant de a le trata pe ale celorlalţi, rigiditatea şi maniera rudimentară de a cuceri studente (deplângerea situaţiei umane, provocarea milei şi clamarea unei asceze închipuite) trimit la felul în care Harry („Deconstructing Harry”) îşi analizează propriile probleme pe baza răspunsurilor celor din jur. Iar pentru anumite femei toate handicapurile devin deodată „cool”: „ – Scuzaţi-mă! Nu pot. Nu acum… E trist, e mult prea trist. Viaţa, în general, e tristă. Omul e o fiinţă slabă, supusă greşelii. Existenţa are meandrele ei, iar noi suntem robii fatumului inexorabil. Nu noi ne alegem drumul, deşi vrem să credem asta. Totul e foarte trist.”.
Dincolo de aceste aspecte, povestea, deşi savuroasă, rămâne una facilă şi puţin pierdută în carnavalesc. Categoric acestea pot fi intenţiile autorului, însă, chiar şi aşa, dincolo de o poveste uşor de citit, ridicolă ca epopee şi uşor „pop” ca atitudine, nu prea mai rămâne nimic din romanul „Nepotul lui Dracula”. Este evident însă că Alexandru Muşina s-a distrat scriindu-şi romanul şi ne-a servit conştient şi prietenos (departe de un sepuku literar „involuntar”) rezultatele unui exerciţiu cu ecouri înspre literatura de consum.
Sursa: http://revistacultura.ro
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau