Alexandru Vlad, Ploile amare, Editura Charmides, Bistrița, 2001, 448 p.

Atât de spectaculoasă a fost evoluția prozei optzeciste în ultimii ani, încât aproape că putem trece la capitolul „normalitate” devierile de le premisele ei inițiale. Să te mai miri că Alexandru Vlad revine în forță cu roman după ce Petru Cimpoeșu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu au demonstrat că proza scurtă din anii ʼ80 (atât de original asumată de fiecare dintre ei încât părea un manifest definitiv de creație) era, totuși, un exercițiu pentru construcții mai ample? Începe să devină tot mai evident că din punct de vedere valoric aisbergul despre care vorbea Gheorghe Crăciun cu privire la poezia optzecistă trebuie identificat mai degrabă la nivelul prozei. Poate va explica la un moment dat un istoric literar serios de ce poezia optzecistă aproape că a amuțit după ʼ90, în timp ce prozatorii, treziți dintr-o miraculoasă hibernare (perioada lungă de gestație pare a fi condiția sine qua non a acestor scrieri), dau opere impresionante una după alta.

Renunțarea la „tehnică”

Nu mai surprinde așadar deloc întoarcerea unui prozator recunoscut și acum două decenii, dar oarecum pus în umbră, ca destui alții, de figurile mult mai titraților Mircea Cărtărescu sau Mircea Nedelciu. Nici faptul că recentul roman dovedește că Alexandru Vlad are puterea de a se reinventa complet. Orice-ar spune fanii lui necondiționați din Ardeal (doar Ion Mureșan în poezie poate depăși cota de popularitate de care s-a bucurat printre confrați), scriitorul n-a reușit să-și găsească tonalitatea creatoare după Revoluție. N-a lipsit nicio clipă din actualitatea editorială, însă majoritatea volumelor din ultimii ani, bine scrise, sunt totuși fragmentare și eclectice, la granița dintre publicistică și proză. Ce-i drept, în multe se întrevedea deja un început de distanțare față de experimentalismul recurent, mai mult sau mai puțin discret, în proza tuturor scriitorilor optzeciști. Prozele din „Aripa grifonului” sau „Drumul spre Polul Sud”, dar și fragmente întregi din romanul „Frigul verii” erau mai degrabă exerciții de realism decât hălci propriu-zise de viață. Revenirile stilistice obsedante, focalizările imprevizibile, modificările bruște de perspectivă trădau un prozator (departe de textualismul pur și dur al altor colegi de generație, desigur) foarte atent la intrigile compoziției. În schimb, scrierile de după ʼ90 reflectă toate, prin apropierea de reportajul în proză, o intenție vădită de renunțare la tehnică în favoarea clasicului – dar mult mai rafinatului – autenticism. Dau savoare anecdoticii rurale (mediul predilect al prozatorului) decupaje copioase din realitatea de zi cu zi, personaje pitorești, „sucite”, precum și o voce din off fals mizantropă, capabilă de mari adeziuni sufletești dincolo de predispoziția pentru umorul stins și negru.

Instantanee caracterologice

Ce-i drept, acestea din urmă constituie datele de pornire ale romanului „Ploile amare”. Titlul, cam evanescent-liric, fără forță de expresie, nu reflectă decât la modul superficial imaginarul lui Alexandru Vlad. Dacă există totuși, lirismul țâșnește neprevăzut din materia unei proze realiste excelent conduse de la primul până la ultimul pasaj. La fel ca la Horia Ursu sau la Petru Cimpoeșu, deformația profesională de nuvelist se transformă și la Vlad într-o artă superioară a instantaneelor și a cadrelor abia mișcate. Nu o narațiune propriu-zisă, curgătoare în stil clasic, ne propune Alexandru Vlad, ci mai degrabă o sumă de episoade de sine stătătoare, în care personajele centrale revin pe rând în prim-plan, în câte o scenă reprezentativă. Prozatorul suspendă astfel orice devenire previzibilă a poveștii și, deși pricepem încă de la început tot ce se întâmplă în roman (complicațiile tehnice gratuite sunt inexistente), cursul spre care se îndreaptă „Ploile amare” ne rămâne străin până la ultimele pagini. La fel ca ploile care inundă mica localitate de lângă Cluj timp de mai bine de trei luni, narațiunea stagnează ea însăși în aceste mici racursi-uri enigmatice. Toate, excelente prilejuri de virtuozitate caracterologică. Nu se poate elogia îndeajuns talentul lui Alexandru Vlad de a surprinde interiorități pitorești.

Tânărul învățător Pompiliu, Președintele Alexandru, doctorul Dănilă, tehnicianul Kat, paznicul Toma Buric, brigadierul Brodea sau hoțul Zaharie alcătuiesc o galerie de personaje de neuitat, de care cititorul se desparte cu greu la final. Singurii rămași în satul izolat de ape în timp ce oamenii serioși construiesc un dig, toți sunt niște excentrici, niște „suciți”. Ei nu ies cu nimic din logica realului, însă captivitatea în propriile obsesii – și gratuitatea derivată de aici – îi face într-un anumit sens neverosimili. Iată portretul „paznicului de noapte” al satului, despre care nu se mai știe ce sau pe cine păzește: „Toată munca lui Toma Buric consta practic într-o odihnă în slujba comunității. Și era chiar mândru de asta: fiecare avea dreptul la odihna lui privată, recuperarea în intimitate a capacităților vitale, numai odihna lui era pusă și aceasta în slujba statului. Parcă ar fi fost înzestrat natural cu o capacitate incontestabilă: omul care se putea priva de somn, pentru o permanentă stare de veghe. Când se lăsa seara parcă totul se cufunda în cenușă. În scurtă vreme întunericul se va lăsa fără nuanțe. Lumea mergea devreme la culcare, iar despre cei care nu mergeau la culcare el știe foarte bine unde sunt și cu ce se ocupă. Părea că aduce noaptea de la el de acasă. Venea clefăind din cizmele lui largi de cauciuc, lua centrul satului în primire și aprindea felinarul din fața Prăvăliei – și asta era un fel de semnal că lucrurile au intrat în stăpânirea sa”. Tehnicianul medical Kat e, la rândul lui, un personaj cel puțin la fel de interesant. Pe lângă că e preocupat în mod cât se poate de ingenuu de problematica filozofică a timpului (și prozatorul se amuză să-i urmărească până la absurd dialectica interioară), rezolvată până la urmă cât se poate de pedestru prin deprinderea artei de a croșeta (!), secundul doctorului Dănilă e un împătimit al – am zice noi azi – gadget-urilor. Pasiunea de a distruge și de a recompune (Kat își construiește din obiecte ieșite din uz un sistem de măsurare a nivelului apei, ba chiar și un radio) nu e însă doar o nevoie superficială, aflăm printre rânduri, ci ține de un tic interior: „După lăsarea nopții aparatul acela primitiv de radio păru să-i șoptească vreme îndelungată la ureche, și așa, cu casca lipită de tâmplă, părea că face el însuși parte din acel aparat construit de mâna lui, că se întregise, își adăugase ceva ce-i lipsea”.

E imposibil de transcris, ba chiar de inventariat, acest angrenaj extrem de subtil al detaliilor ce face ca, fără a reprezenta o monadă, fiecare dintre personaje să devină, sub lentila microscopică a lui Alexandru Vlad, un mecanism de sine stătător. Mecanism care s-ar fi putut învârti în gol (ceea ce nu-i chiar atât de ciudat într-o lume în care timpul a devenit el însuși „o jucărie stricată”), dacă prozatorul n-ar fi reușit să adune toate aceste destine și să le atribuie un sens totalizator.

Ciudat e că e că în „Ploile amare” aceste episoade de sine stătătoare încep să comunice subteran și să închege o supranarațiune convingătoare. Ceea ce părea la început un roman de caractere, construit printr-o rafinată tehnică a monologului interior, devine o poveste stratificată, în care misterul sau neprevăzutul joacă roluri centrale.

Căci, deși povestea lui Alexandru Vlad are o sursă de inspirație reală (inundațiile din primăvara lui 1970), un mic nimb fantastic plutește deasupra întregii narațiuni. Neverosimilă de la început e insistența asupra calamității naturale, ridicată de prozator la rang de simbol. Toată geografia din „Ploile amare” îmbracă, în pasaje de o frumusețe stranie, culori apocaliptice: „Faptul că lipsea și linia orizontului, pierdută într-o ceață alburie, făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârșită […] Acum soarele nu se mai lăsase văzut de săptămâni întregi și lumina se lăsa concomitent în cer și în ape. Natura părea un mecanism care se stricase definitiv. Cineva acolo sus uitase cum se oprește ploaia. Supraviețuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur și simplu o insulă, ca un boț de mămăligă într-un castron cu lapte”. Când, după câteva luni, potopul încetează, încheind ciclul romanului, prozatorul notează la fel de expresiv: „Luminați pe dedesubt norii deveniseră parcă și mai consistenți, grei ca o cupolă de beton, mucegăită de atâta umezeală neprimenită. Cerul se ridicase asemenea unui capac și la adăpostul întunericului putea să se lase foarte bine la loc”.

Autoreflexivitate colectivă

Într-o astfel de lume ieșită din țâțâni, dar închisă ermetic, se desfășoară somnambulic, timp de trei-patru luni, existența câtorva locuitori dintr-o localitate de lângă Cluj. Spun câtorva pentru că doar specimenele „interesante” sau cu „misie” în destinul comunității rămân pe loc din calea apelor. Și dacă natura începe să-și creeze ea însăși forme monstruoase (găinile carnivore ale brigadierului Brodea sunt doar un exemplu), nici conștiința nu rămâne neafectată. Tot ce fac aceste personaje obligate prin forța lucrurilor la un repaos prelungit e să-și plimbe la lumina zilei, țopăind din baltă în baltă, obsesiile. Iar multe dintre ele sunt legate de trecut. Astfel încât tema calamității naturale e inundată treptat de cea a memoriei și a destinului comunitar. Centrală rămâne sugestia, refăcută din atâtea unghiuri de prozator, că această breșă în evoluția normală a lucrurilor provoacă, în paralel cu destinele personale, un soi de bizară autoreflexivitate colectivă. Mai mult, există indicii că locuitorii înșiși provoacă sau încurajează mai mult sau mai puțin conștient o asemenea autarhie (de aici și micile oaze de idilic): „Când te gândești că oamenii își doresc deseori, în secret, să aibă genul acesta de autonomie, adică puțină izolare, ideea fiind că toate relele vin dinafară, nu înțeleg de ce satul trebuie să aibă obligații față de raion, față de regiune, și până la urmă față de restul lumii, când din afară nu le vine practic nimic bun”. Ies la iveală, din întoarcerea acestei lumi asupra ei înseși – istoriile trecutului se ramifică pe măsură ce avansăm în narațiune și cu fiecare capitol parcurs, romanul lui Alexandru Vlad câștigă încă un strat în profunzime – nu atât lucruri neștiute, cât mai degrabă fapte bine îngropate în memoria comunitară. În satul din „Ploile amare” „nu există secrete ale persoanelor, ci secrete ale comunităților”, ni se spune la un moment dat. Punct în care, dintr-o poveste cu valențe stihiale, romanul lui Alexandru Vlad se transformă deopotrivă într-o narațiune polițistă și într-o parabolă politică.

Eros și colectivizare

Nu întâmplător, outsiderii comunității, tehnicianul Kat, dar mai ales tânărul învățător Pompiliu (reflector și proaspăt „inițiat” în tainele acestei lumi) pornesc fiecare într-o aventură proprie pe calea descifrării trecutului. Bucățile puse cap la cap prin mărturisirile lui Toma Buric sau Brodea, dar și prin descoperirile finale, fac din „Ploile amare” unul dintre cele mai frumoase romane despre anii ʼ50 scrise vreodată la noi, fără a fi totuși un roman propriu-zis al „obsedantului deceniu”. Proza lui Alexandru Vlad n-are nimic din încrâncenarea morală a ficțiunilor specifice dezghețului politic. Dimpotrivă. De remarcat peste tot că trama ideologică, fără a fi vreo clipă minimalizată, e înghițită de adevărurile așa-zis general-valabile ale vieții. Evenimentele din urmă cu două decenii (colectivizarea, cenzura și arestarea preoților, închisoarea) se înscriu firesc în registrul mai larg al unor povești despre pasiuni și crime, mult amplificate, ce-i drept, de imaginația localnicilor. Frumoasa Anca – o altă Remedios din „Un veac de singurătate”, tulburătoare chiar moartă în imaginația tânărului Pompiliu – agită instinctele satului până într-atât, încât pune în pericol însăși colectivizarea.

Distanța temporală, fantasticul, oniricul (fapte și scene din trecut populează mai mereu visele personajelor) sau doar zvonistica rurală pun în surdină teribilele evenimente politice sau sociale, integrându-le cât se poate de firesc – fără impulsuri didactice, adică, dar și fără intenții minimalizatoare – în istoria comunității. Cu atât mai dramatică se dovedește prezența promotorilor colectivizării în sat, cu cât ea îi bulversează nu doar ordinea așa-zicând instituțională, ci și logica…erotică. Atent condusă, prin episoade răsfirate gradat de-a lungul întregului roman, e  disputa bărbaților satului asupra Ancăi. Iar povestea de dragoste dintre tânăra femeie și Făt-Frumosul captiv în pielea unui preot – nimeni altul decât brigadierul Brodea înainte de închisoarea politică – e o adevărată bijuterie narativă. Ca în ficțiunile amoroase clasice, pasiunea e amplificată la fiecare pas de interdicție. Însă câtă culoare a amănuntului, cât rafinament al scenariului în această poveste a „patimilor împotriva firii și împotriva lui Dumnezeu”. De o „frumusețe insinuantă” în ochii privitorului, Anca îl vizitează pe tânărul preot ascuns de autorități deghizată în haine monahale: „Venea la mine încheiată până la gât, cu o basma, cu haine lungi, ca o călugăriță. Să-mi demonstreze că putea fi ca și mine dacă trebuia”. Ceea ce nu face, desigur, decât să ridice la pătrat intensitatea ispitei, angajându-i pe cei doi într-un joc erotic pe viață și pe moarte.

Scăldarea permanentă a ideologicului în existențial transformă romanul lui Alexandru Vlad într-o excelentă parabolă politică. Președintele gospodăriei agricole, șeful de facto al comunității, e și cel mai complex personaj din „Ploile amare”. Din fost erou al luptei socialiste la scară națională, Alexandru devine un apărător destul de ambiguu al comunității în fața abuzurilor comuniste. Nevoia de a-și proteja consătenii de excesele de la Centru se transformă tot mai mult într-un izolaționism dictatorial. Stăpân peste gafele și slăbiciunile subalternilor (salvați în momente-cheie de violențele Sistemului), Alexandru întrupează figura ambiguă a mântuitorului vinovat. E greu să nu citești aici printre rânduri, chiar dacă Vlad are prudența de a nu ieși propriu-zis în decorul propriei lumi romanești, o aluzie la contradicția ceaușistă (niciodată transpusă atât de viu într-o psihologie) între protecționismul naționalist și impulsurile autarhice. Mai ales  că – și aici, Vlad dă într-adevăr o lovitură de maestru al prozei – inexplicabilele inundații, înfățișate până acum ca intervenții supranaturale, se dovedesc a fi fost provocate și întreținute de decizii cât se poate de umane și de politice ale Președintelui. Moment în care devine evident că povestea cu iz fantastic a lui Alexandru Vlad se transformă într-o utopie întoarsă a totalitarismului. Tehnicianul Kat, medicul Dănilă, dar și tânărul Pompiliu încep să descopere treptat că izolarea provocată de inundații e menținută prin voința unui conducător paranoic. Cei trei găsesc căi de ieșire, revelând drept artificial ceea ce era privit din interior drept natural. E, în fond, modalitatea tipică de „trezire” de sub influența oricărei ideologii dominante.

Poate că tocmai insistența asupra atâtor paliere și modalități stilistice va nedumeri cititorul. Cum se împacă un roman al calamităților naturale cu o poveste erotică sau cu o parabolă politică, cum fuzionează fără sesizabile treceri de nivel registrul realist cu cel fabulos sau oniric? Merită însă subliniat că reușita „Ploilor amare” constă în cuprinderea tuturor acestor direcții (un „roman total”, observă corect și Carmen Mușat) fără ca vreuna să sune fals sau s-o agreseze pe cealaltă. Un secret pe care, de ce să n-o recunoaștem deschis, doar prozatorii de proporții îl dețin.

 

Sursa: http://revistacultura.ro