Andrei Dósa, Când va veni ceea ce este desăvârșit, Tracus Arte, București, 2011, 100 p.

„Google este tatăl meu/ de la el am învățat cum se face/ nodul la cravată// am apelat la el/ de mai multe ori într-o singură zi/ decât la tata în toată viața mea”. Greu de găsit, în poezia ultimilor ani, un anthem mai percutant pentru descrierea tinerei generații lăsată singură acasă în grija Internetului (și îmi imaginez deja că pe canalele lui, aceste versuri vor face carieră). Andrei Dósa, căci el e autorul rândurilor de mai sus, debutează la Tracus Arte cu un volum excelent, făcut parcă să compenseze criza de debuturi semnificative din ultimii ani. Alături de „Divina tragedie” a Medeei Iancu, dar într-un cu totul alt registru, „Când va veni ceea ce este desăvârșit” (onorat recent cu premiul Iustin Panța al revistei „Euphorion”) trebuie trecut neapărat, o spun din start, la capitolul mari reușite ale anului 2011.

De la „Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână” sau „Cântece excesive”, primele două volume ale lui Dan Sociu, n-avem în poezia mai recentă un volum mai reușit în sfera „tranzitivului”, a „banalului” sau a „autobiograficului” (deși, cu excepția lui Ștefan Manasia, Claudiu Komartin, Radu Vancu sau Dan Coman, mai toți poeții semnificativi din ultimii ani au vizat-o). La fel ca Sociu, Dósa are deja știința de a face din mărunțișuri greu de decupat din noianul de amănunte ale zilei niște evenimente personale. Afirmația e de tot banală, însă ea exprimă poate cel mai corect fizionomia acestei poezii. O seară cu părinții („niște idoli de piatră/ sculptați în fotolii”), o masă obișnuită însă întotdeauna tensionată pentru că „niciunul dintre noi nu suportă/ să fie văzut mâncând”, o expediție în bucătărie „în timp ce mama/ frământă aluatul/ până se face un obraz rotund de copil”, sau o discuție de la distanță cu tatăl („Tata îmi scrie:/ să vii acasă, că niciodată nu știu/ câtă pâine să cumpăr”) dau seama de capacitatea tânărului poet de a construi inedit și expresiv pornind de la realitatea imediată. O construcție cu atât mai uimitoare cu cât ocolește atât metaforizarea, cât și violențele de limbaj de regăsit uneori la un Sociu sau Khasis.

Trip-uri și fantezii

Cu sonorul stilistic dat la minim, primul și cel mai reușit ciclu al volumului, „într-un sul de linoleum”, reface din imagini disparate dinamica sufletească a unei familii. Predilectă în aceste scurt-metraje filmate cu încetinitorul e surprinderea în câteva detalii a tensiunilor mocnite, a sentimentelor neexprimate, a gesturilor refulate. Blocajul comunicării cu cei apropiați – și angoasa derivată de aici – par a fi obsesiile centrale ale poeziei lui Andrei Dósa. Felul cum sunt puse în pagină mi se pare extraordinar. Pe de o parte, pentru că aceste înstrăinări și neînțelegeri de zi cu zi nu sunt niciodată mărturisite direct. Ele se ghicesc în spatele unor activități indiferente, însă din care copilul e programatic exclus. Într-un rând mama „dă legumele prin răzătoare”, tata meșterește la „trusa de unelte”, în altul amândoi „se uită la știri”. Cu adevărat impresionant – și aici poezia lui Dosa începe să se detașeze treptat de minimalism – e că această energie negativă se acumulează într-atât, încât începe să disloce ordinea obiectelor. Fără să-l violenteze propriu-zis, suprarealitatea se inserează în real cu cu puterea flash-ului. Andrei Dósa e deja un specialist al imaginilor înregistrate cu intensitatea și luminozitatea orbitoare de blitz, al trip-urilor, al fanteziilor scurte și pregnante. Aproape pe nesimțite, componența realului se modifică sub intensitatea emoției. Mocniri puternice, sentimente vulcanice se ascund îndărătul acestei poezii „banale” și „cotidiene” – și dintr-odată „Ceea va veni ceea ce este desăvârșit” ne recomandă un imaginar stratificat, orchestrat de un poet complex. Primul poem din volum, din care am citat deja câteva pasaje, e cel mai reprezentativ în acest sens: „ai mei se uită la știri/ de douăzeci de ani/ în colțul din dreapta-sus al ecranului/ pâlpâie cuvântul RELUARE// ne așezăm la masă ca o familie/ deși niciunul dintre noi nu suportă/ să fie văzut mâncând// degajăm o vitalitate intolerabilă/ în efortul de a asimila ceva servit de-a gata// smulg linoleumul/ mă înfășor în el mă rostogolesc/ ca un cilindru compactor/ din bucătărie în bucătărie/ până la capătul lumii”. Interesant e că angoasa celui doritor să dispară pur și simplu „la capătul lumii” ia aici forma unui joc în care copilul își inventează un vehicul fantastic…

Fără a afișa vreodată o personalitate traumatizată (siguranța și discreția stilistică a lui Dósa îl feresc de astfel de exagerări), copilul pândește cu înfrigurare dezghețul sentimentelor, chiar când acest dezgheț se dovedește a fi parțial sau accidental. O luptă sportivă în care adolescentul e înfrânt devine prilej de apropiere față de tatăl său (în „așa cum îmi place mie să fii”), spargerea unei țevi din bucătărie apropie sufletește membrii familiei ca pe niște sinistrați aruncați în stare de urgență: „și când s-a umplut găleata eu am/ luat-o și am vărsat-o înapoi pe podea/ în apă toate lucrurile se fac mai ușor/ le-am spus iar ei mi-au zâmbit”. Nici spaimele domestice infantile nu sunt ocolite. Dimpotrivă. Lentoarea cu care ele urcă insidios la suprafața conștiinței (și a discursului) capătă aspectul șocant și pregnanța unui, vorba poetului, „preinfarct”. O sesiune obișnuită de gătit a mamei se transformă într-un halucinant „preview” al morții: „amestecă mâncarea pusă pe foc/ cuțitul râcâie coaja crudităților/ cru cru cru/ luminează/ galben portocaliu și alb/ lumina asta intră pe sub/ ușa camerei mele însoțită/ de vocile teatrului radiofonic// și dacă toate astea n-au contat/ atâta timp/ acum au puterea unui preinfarct// când va muri/ voi da radioul la maxim/ voi cumpăra un robot de bucătărie/ și îl voi lăsa să meargă în gol/ să nu se audă până afară/ cum eu în cameră”.

Sub puterea unei sensibilități ieșite din comun (e multă tandrețe înșelată în aceste poeme), Andrei Dósa știe să deducă angoasele și fricile aproape din nimic. Simpla cădere pe stradă a mamei se transformă într-un eveniment poetic de proporții. Tot sub imperiul intensității emoționale combustive – putem ghici cum sângele urcă vertiginos în obrajii copilului-martor – plăcile tectonice ale realului alunecă și de unde nu te aștepți țâșnește un imaginar distorsionat, dar incandescent ca o lavă. Și iată-l pe poetul minimalist luat în posesie, în astfel de momente de climax interior, de un imaginativ contorsionat à la Nichita Stănescu: „eram cu mama când a căzut pe stradă/ fâșâitul rochiei s-a auzit ca într-un amfiteatru grecesc/ îi vedeam trupul în aer/ îmi spuneam că pământul s-a înclinat/ și mama odată cu el/ mă voi obișnui numaidecât cu asta/ și trupul meu va avea aceleași mișcări nefirești/ pe noul pământ/ dar vom putea să ne ținem de mână și așa/ și vom putea merge și așa/ mamă/ cu membrele sucite/ cu umărul fugit înainte/ și brațele aruncate în față/ eram cu mama când am auzit bufniturile/ mai moi mai tari un amestec de bufnituri și prăvăliri/ interjecțiile scoase de pielea care se julea de asfalt/ dinții țoc oasele țoc țoc/ ca bastonul unui orb căutând o ieșire/ un loc unde durerea poate fi evitată”.

Birocratizarea eului

N-am citat aproape deloc din celelalte două cicluri ale volumului, nu la fel de acute, însă cu totul remarcabile. „Ușa rotativă” schimbă puțin registrul în favoarea unei poezii mai accentuat politice, de protest la adresa reificării sociale actuale. Tot experiențele personale, de proletar office, îmbrăcat în costum și teniși, „separat” și el și „scuipat” de ușile rotative „în malluri, bănci și corporații”, constituie punctul de plecare al poemelor – și tot o imaginație colorată reușește să le dea contur. Sclipiciul fals al banner-elor electrice, al halelor și al supermarket-urilor „made in west” (niște „comete”, „stele călăuzitoare ale poporului”), precum și dualitatea celor supuși („zâmbetele lor seamănă cu/ o conservă deschisă cu cuțitul”) fac subiectul unor registre care merg de la burlesc până la sardonic. Și poate că discursul protestatar n-ar fi fost îndeajuns de convingător dacă personajul central nu s-ar fi recomandat el însuși ca o figură dedublată, când nu fragmentată de-a dreptul: „fac un efort continuu/ să fiu împreună cu celulele mele”. În alt loc, ni se furnizează o definiție birocratică a interiorității – drama de a nu mai avea acces nemediat la sine și de a simți diviziunea muncii instalată în propriul creier: „Capul meu este plin de cutii mici de sidef/ care alcătuiesc un zgârie-nori plin de birouri./ Acolo sunt funcționari care privesc/ iarba, cerul, oamenii,/ și îmi trimit rapoarte despre ce am văzut”. Ar fi putut lipsi, ce-i drept, din volum „Monstrul sacru al scobitului în nas” sau „cântec de adormit copiii”, două piese în care je mʼ en fichismul și miștocăreala nu depășesc nici imaginația, nici forța protestatară a unui elev ce lansează prin clasă avioane de hârtie.

În schimb, destule poeme de dragoste memorabile compun ultimul ciclu din carte. „Filtrul vegetal”, „fără nici o legătură”, „principiul ordonator”, „despre combaterea efectului de seră”, „canon D40” sau „film documentar” sunt toate mici episoade cotidiene în care tandrețea intră într-o ecuație destul de greu de descompus cu reproșurile și neîmplinirile. Pe cât de neinteresanți par cei doi în plan concret, pe atât de complex e jocul de roluri dintre ei. Personajul central poate ghici încă de pe acum că „la capătul vieții tale e o femeie rigidă”, în timp ce „la capătul vieții mele e un bătrânel neîndemânatic”. O ieșire neobișnuită din volum o asigură „când va veni ceea ce este desăvârșit, ceea ce este în parte va dispărea”, un poem lung cât șapte, de citit ca un subtil manifest al poetului. Un aer sintetic, de tur de forță imaginativă și de acumulare a tuturor calităților ilustrate anterior, îi conferă un ușor caracter programatic, dar cu totul scuzabil la un tânăr poet care are într-adevăr cu ce se lăuda. „Când va veni…” e, în fond, o mică epopee poetică edificată pe rămășițele minimalismului (folosindu-se adică, de mijloacele lui), ridicat acum la alt nivel. O simplă răpire a iubitei de la office devine, într-o progresie macrantropică amintind pe Cărtărescu, o călătorie fantastică ce antrenează un vertij de fapte deopotrivă „reale” și livrești. Nimic religios sau metafizic în tot poemul, și totuși acumularea acestor detalii trimite oblic spre redimensionarea narațiunilor totalizatoare. Atât de lipsită de complexe e în fond imaginația lui Andrei Dósa, încât ea poate reîngloba, fără teama altor poeți actuali de a fi mai puțin cool, până și „Epistola către Corinteni”, obsesie centrală a volumului…

Nu văd alt mod de a-mi încheia pledoaria pentru o carte de referință a poeziei tinere din ultimii zece ani decât citând un pasaj din acest poem final – elocvent, cred, pentru posibilitățile unui poet la fel de în apele lui atât în minimalism, cât și în neoexpresionism (dacă luăm de buni polii în care s-a învârtit poezia mai recentă): „să vină să ne ia cu el acolo unde ayahuasca înflorește în țeasta/ băștinașilor acolo unde frunzele de marijuana sunt fractalice/ acolo unde opiumul din barometre nu coboară niciodată sub/ 760 de mm acolo unde oamenii concep gemeni și tripleți pe/ ecstasy acolo unde marijuana sparge creierele ca pe niște fiole/ cu adrenalină acolo unde heroina îți provoacă un orgasm mai puternic decât orgasmul colectiv al unui grup de delfini al unui/ recif de corali acea pastă fluorescentă care acoperă oceanul/ ejaculare care durează câteva zile acea cursă nebună a globulelor/ roșii de la mâna înghețată de emoție la buzele crăpate scurta/ fuziune cu sexul scurta fuziune cu inima oh echivalentul a/ câte grame de uraniu îmbogățit este inima mea câți megawați/ produce inima mea pe secundă ca să te încălzească pe/ dinăuntru// ce voință face ca inima asta să bată fără oprire timp de aproape/ un secol”.

Sursa: http://revistacultura.ro