Confesiuni provocate

„Mâncător” – şi, cu voia dumneavoastră, comentator – de cărţi de literatură subiectivă (jurnale, memorii, genurile biograficului etc.), am citit, fără să-l pot lăsa din mână, un volum de excelente interviuri apărut recent la Editura Nico. Se intitulează „Confesiuni provocate” şi îi are ca autori pe Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu, dascăli, filologi şi publicişti învăţaţi, primul plecat din această lume cu nici două luni în urmă.

Profesorul şi scriitorul Mircea Dinutz a fost redactorul şef al revistei „Pro Saeculum” ce apare, de 12 ani, în Vrancea mea natală, la Focşani. Rodica Lăzărescu, secretarul general de redacţie al revistei focşenene, a grupat în această carte, conform proiectului stabilit împreună cu Mircea Dinutz, dialogurile publicate de ei în „Pro Saeculum” şi „Vatra veche”. Cei mai mulţi dintre interlocutorii lor sunt scriitori, în primul rând critici, eseişti, istorici literari, dar şi, de pildă, un mare prozator, Dumitru Radu Popescu, o mare poetă, Ana Blandiana, un istoric de prim plan, Gheorghe Buzatu, sau un mare editor, Niculae Gheran. Acesta din urmă este abordat, cum era de aşteptat, şi în calitatea sa de scriitor, autor al trilogiei „Arta de a fi păgubaş”, o frescă a unei epoci din ce în ce mai îndepărtate şi a lumii mahalalei bucureştene, oază de civilizaţie şi originală spiritualitate din cosmopolitul areal balcanic.

Ceea ce caracterizează „confesiunile provocate” de Mircea Dinutz şi Rodica Lăzărescu este mai ales spiritul critic responsabil şi constructiv. În aproape toate există puternice accente polemice, o durere, sunt tentat să spun de neam, mai mult sau mai puţin difuză, atunci când nu e reacţie indignată şi chiar revoltă, faţă de atâtea câte se întâmplă în cultura şi în societatea românească postdecembristă, unde şi când – constată îngrijorat Eugen Simion – „modelul naţional a devenit… mitocanul politician cu dare de mână. Sau ţoapa de extracţie periferică plină de bani şi de ifose. Un dezastru!”. O realitate în faţa căreia – ne îndeamnă marele critic – „nu trebuie să ne resemnăm cu ideea că spiritul naţional se destramă şi că mitocănia o să fie veşnic la putere”, deşi, în opinia reputatului istoric Gheorghe Buzatu – „... am retrogadat de la Români la români, şi am rămas aici”. Dar poate că nu pentru totdeauna, aşa cum crede şi Eugen Simion, criticul, scriitorul cu o vastă operă, profesorul, academicianul, constructorul de Cultură, cu majusculă (monumentalul Dicţionar al literaturii române, Caietele eminesciene, impozanta serie Pleiade etc.). Să te angajezi şi, rara avis pe aici, pe la noi, să duci la bun sfârşit proiecte de o asemenea anvergură, cum face Eugen Simion, trebuie să ai o nezdruncinată încredere că spiritul naţional şi cultura română nu vor pieri strivite de tăvălugul globalizării şi de alte tăvăluguri. Altminteri, la ce bun să mai construieşti?!

La întrebarea Rodicăi Lăzărescu: „Mai e Caragiale cu noi?”, Eugen Simion dă un răspuns care ar trebui să-i fie citit cu o dicţie perfectă oricărui regizor de teatru (sau de film) înainte de a cuteza să pună în scenă Caragiale. Iată-l:  „Caragiale este, cu siguranţă, cu noi. Adică actual. Adică ne place, îl citim, revenim la el. L-am recitit lunile din urmă. E colosal Nenea Iancu! Un regal. Un spirit complex. Mulţi fac eroarea de a-l confunda cu personajele sale, văzând în el un Mitică filosof de cafenea, neserios şi locvace. Eroare! I.L. Caragiale nu-i numai zeflemistul de serviciu al literaturii noastre, este un mare creator, care vede viciile româneşti de la un etaj superior al spiritului. El are, ca şi Eminescu, o metafizică, din perspectiva comicului, în cazul lui. Este un spirit diurn, în timp ce Eminescu este un spirit nocturn… Un moralist diurn plin de cruzime şi, totodată, afecţiune”.

Citind acestea, îmi vine în minte o aşa-zisă reprezentare cu „Noaptea furtunoasă” la Teatrul Naţional din Iaşi semnată de un regizor foarte cunoscut. Bântuit de cine ştie ce fantasme, pentru el „etajul superior al spiritului” genialului Nenea Iancu a fost coborât abuziv, grotesc, scabros, la „înălţimea”, cum ar fi spus Petre Pandrea, dintre buric şi organele, masculine şi feminine, de mai jos de el. De la această… altitudine l-a perceput nefericitul regizor pe Caragiale. E problema lui, dar de ce trebuia ca ea să fie exibată într-un adevărat templu al teatrului românesc, pe scena căruia, în timpul directoratului lui Mihail Sadoveanu, a fost reprezentată prima integrală Caragiale, imediat după moartea scriitorului. Sancţionată sever de public, nu şi de somnolenta şi conformista noastră critică de specialitate, cu excepţia a vreo doi cronicari, deşeul a dispărut repede de pe afiş.

Constantin Coroiu