Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol: review de Cosmin Borza

Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol, prefață de Radu Cosașu, colecția „Egografii”, Editura Polirom, Iași, 2011

review de COSMIN BORZA

De apariția celei mai recente cărți a lui Daniel Cristea-Enache am aflat în vara anului trecut. Răsfoind (vorba vine) ediția online a „Observatorului cultural”, am descoperit amuzat-surprins articolul „Fish” („Fragment din volumul «Cinematograful gol», cu o prefață de Radu Cosașu, în pregătire la Editura Polirom”). Prin titlu, textul promitea aproape un eveniment literar autohton: în sfârșit, îmi ziceam, Cristea-Enache demonstrează preocupări teoretice substanțiale și scrie despre Stanley Fish. Cu atât mai surprinzătoare îmi părea această decizie a criticului bucureștean cu cât volumul său din 2010, „Lyrica Magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu” (probabil cea mai proastă carte de critică a întregii generații), evidenția grave carențe conceptual-teoretice. Curând aveam să aflu că „Fish” nu se scălda în spumoasele disocieri ale celui care chestiona „autoritatea comunităților interpretative”, ci chiar în apa mult mai calmă a peștilor din acvariu. În locul așteptatei disertații despre „cititorul informat”, despre „stilistica afectivă”, despre „indeterminarea textuală”, eventual despre polemica Fish-Iser, Cristea-Enache disocia doct între iubitorii de animale, împărtășea lacrimile vărsate la moartea unui xifo verde, filosofa despre „pacea dintâi a omului cu dobitoacele” simbolizată de acvariul domestic, descria ritualul împerecherii guppy-lor, ba chiar soarta meschină a melcilor „sanitari” ce sfârșesc în apa de la WC.

Omul Cristea-Enache

Am înțeles, așadar, că „Cinematograful gol” implică un alt Daniel Cristea-Enache: nu criticul literar, nu conferențiarul universitar, nici măcar intelectualul public. Autorul acestei cărți „face reportaj intim” (afirmă Radu Cosașu în prefață), se „izbește de viața reală”, o „înfulecă” și-i „place” (în termenii lui Ovidiu Șimonca de pe coperta a IV-a). Mai precis, în cele zece secțiuni ale volumului („Fotograme”, „Scriitoricești”, „Generații”, „Românești”, „Pe drum”, „Observator”, „Microbist”, „Spectator”, „I like it”, „Omul la casa lui”), Cristea-Enache scrie despre sine și se construiește pe sine. Și în exercițiile de admirație ori de dispreț, și în amintirile din copilărie sau adolescență, și în micro-studiile de imagologie dedicate României, și în fiziologiile ce vizează scriitorul autohton, și în notele de călătorie, și în dările de seamă despre pasiunile mai mult sau mai puțin „vinovate”, și în fragmentele de observație sociologică sau ideologică. De la marile probleme ale contemporaneității, până la cele mai banale evenimente cotidiene, totul pare a solicita intervenția directă și lămuritoare a autorului obișnuit – cum anunță constant – să joace rolul de observator lucid ori de spectator reflexiv.

Numai că răspunsul oferit de Cristea-Enache acestor chemări ale vieții este dezamăgitor. Camuflându-i pe critic, profesor și intelectual, omul din „Cinematograful gol” suferă tocmai de prea multă umanitate caracterologică. El îi abordează pe ceilalți prin intermediul unor tipologii rigide, dacă nu maniheiste de-a dreptul, iar clișeele și truismele ideatic-mentalitare obturează mereu invocatele aderențe și adecvări la „conturul realității”. De pildă, nonconformiștii îi par doar niște conformiști aflați în căutarea unei „renegocieri de contract: o rubrică mai lungă de favoruri și una mai scurtă de obligații”, obsedați de „libertatea nelimitată” și agenți ai „haosului asurzitor”. Tot astfel, „stângiștii” se identifică doar cu tinerii care știu că „azi e cool să fii comunist și să te plângi, prin cluburi, de opresiunea sălbaticului capitalism”, iar manifestările publice ale acestora bucură deoarece, în ciuda „comunismului din capul lor”, dau seama de sistemul democratic în care trăim. Nici criticii consumerismului nu scapă de filtrul satiric al autorului. Nu principii existențial-ideologice i-ar mâna pe ei în luptă, ci iritări cauzate de „teribila aglomerație achizitivă” care i-ar împiedica să consume în liniște. Deși le prezintă ca pe niște cvasi-revelații accesibile doar spiritelor cumpătate și superioare, opiniile lui Cristea-Enache rămân doar sinteze stilizate ale discursului neoconservator.

Dar proba deplină a gândirii șablonarde este dată de autor mai ales în capitolul „Românești”. Atât de multe s-au scris în ultimele două decenii despre defectele și aparentele calități așa-zis etnice, încât o nouă repriză de glumițe ori de filosofări vag intelectualiste pornind de la comportamentul cotidian al românilor nu poate decât să plictisească. Că românul este egolatru și lipsit de respect pentru drepturile concetățenilor, că este „bun la toate”, „adaptabil”, „delăsător”, „mefient în legătură cu Străinul”, că imaginează neostoit varii teorii ale conspirației, că își expune obsesiv generozitatea și ospitalitatea, că își încalcă mereu promisiunile și angajamentele, că se victimizează în aceeași măsură în care își mitizează eroismul, că toate acestea sunt relatate de un conațional care încearcă prin atare expozeuri să demonstreze că nu e român „sută la sută” constituie nici mai mult, nici mai puțin decât mostre ale noului naționalism neaoș.

Criticul umorilor

Pe de altă parte, Cristea-Enache nu își poate refula în toate textele din „Cinematograful gol” identitatea de critic literar. Ba chiar un capitol întreg („Scriitoricești”), plus câteva articole din celelalte secțiuni, o exprimă deplin. Constantă rămâne, în schimb, abordarea dihotomică. Într-un colț al lumii literare autohtone se așază Daniel Cristea-Enache: departe de tabere, coterii, găști, de „naționaliști și internaționaliști, autohtoniști și europeniști, ideologi de stânga și ideologi de dreapta, liberali și conservatori, moderniști și postmoderniști, fracturiști și fripturiști”, așa cum îi șade bine unui critic căruia – aflăm în articolul „Din fotoliul lui Arghezi” – nu-i place „să se bage în față”, să fie „cum se zice, în capul mesei, atrăgând privirile tuturor sau încercând, măcar, asta”. De acolo, criticul „contemplă”, satirizează, moralizează, caricaturizează și mai ales descoperă tipologii de scriitori: egolatrii, vanitoșii, grafomanii, paranoicii, infatuații, autoiluzionații etc. O fi de vină rutinarea cronicarului (în 2007, autorul afirmă că au trecut doisprezece ani de când scrie despre cărți și că a publicat aproape o mie de texte), dar mai toate secvențele cu poeți, prozatori, eseiști și critici montate în „Cinematograful gol” sunt deprimante. Căci, constată Daniel Cristea-Enache în „Critic și editor”, cariera sa de cronicar literar poate fi evaluată destul de fidel prin raportare la reacțiile umorale ale autorilor recenzați: „Sunt scriitori ce-mi declarau iubire eternă și care, în urma unui comentariu negativ, nu mă mai salută pe stradă. Sunt alții, inițial, înfuriați la culme de un diagnostic și care, în urma unuia mai convenabil, au devenit extrem de prietenoși. Aceste variații de umoare arată până la urmă tocmai importanța activității critice. Vai de cronicarul ale cărui opinii nu stârnesc absolut nici o reacție!”.

Doldora de antieroi, de antagoniști, de oameni fără însușiri, cartea lui Cristea-Enache din 2011 seamănă cu o distopie imposibil de mascat prin desele travestiuri ludic-umoristice. Cu rare excepții (reprezentate, în special, de crochiurile afectuoase dedicate soției și celor doi copii), personajele, evenimentele și sentimentele „Cinematografului gol” par atinse de morbul destrucției. Simptomatic în acest sens este faptul că până și exercițiile de admirație se identifică de obicei cu niște epitafuri: cele câteva figuri luminoase ale volumului (Valeriu Cristea, profesorul de română din liceu Anton Chevorchian, Theodor Hristea) sunt evocate din perspectiva morții lor.

Așa încât, până ca Daniel Cristea-Enache să prilejuiască evenimentele culturale invocate în preambulul acestei cronici trebuie să mai treacă destul timp. Pentru problematizări teoretice sunt necesare dispoziții temperamentale și vremuri mai puțin tulburi.

Sursa: http://revistacultura.ro