Dreptul minorităţii

 Este riscant ca la vârsta mea să mă angajez în polemici pe care nu le pot susţine consistent datorită educaţiei mele şi, mai ales, mediului în care mi-am dus aproape întreaga existenţă.
Conflictul între generaţii există de când lumea este lume şi nici o generaţie nu deţine monopolul adevărului. Ceea ce vreau să abordez astăzi se poate cataloga şi ca un conflict între generaţii, pentru că până acum de acest conflict se ocupa Sodoma şi Gomora. Doar generaţia mea este supusă unui asalt al unei minorităţi care până acum stătea cu capul la cutie. Când făceam parte din generaţia „înlocuitoare” aveam alte feluri de conflicte şi noi aveam argumente solide să ne mai burzuluim la bătrânii noştri.
- Voi sunteţi cei care aţi declanşat al doilea război mondial. Voi aţi tolerat exterminarea unor rase, voi aţi socotit că sunt morale bombardamentele punitive pentru uciderea în masă a civililor (vezi Dresda cu 80.000 de morţi într-o noapte, vezi Hiroshima şi Nagasaki) ca să-i învăţaţi minte pe agresori. Că erau copii, femei, bătrâni, ce contează? Să se înveţe minte! Nu neamul lor a ucis în lagăre evrei, ţigani, populaţie civilă? Să-i învăţăm minte, anafura şi aghiazma mamei lor!
Totuşi am apreciat la superlativ efortul depus de bătrânii noştri pentru a reface ce se putea, ceea ce s-a distrus catastrofal, sălbatic. Şi noi, cei născuţi în mijlocul potopului, am pus umărul la „marea refacere” a lumii noi, o lume pe care s-o scutim de vechile metehne. Poate din acest motiv am acordat mai puţin timp şi atenţie unor probleme care nouă nu ni s-au părut vitale, cum ar fi, de exemplu, homosexualitatea.
Munca şi efortul nostru colosal au făcut posibilă naşterea unei alte lumi, cu alte valori morale poate, dar cu un spectaculos salt calitativ, neîntâlnit în istoria omenirii. Ştiinţa şi tehnologia ne-au creat o viaţă la un alt nivel , mult superior a tot ce a existat până acum.
Beneficiari ai eforturilor noastre comune sunt, evident, cei din generaţia mea, dar mai ales cei care urmează generaţiei mele. Aceştia au însă o misiune la fel de dificilă ca şi a noastră. Nu contest dreptul noii generaţii, o uriaşă forţă creatoare, de a răspunde eternei întrebări „omenirea, încotro?”.
Mă simt însă deranjat, în construcţia mea filozofică, atunci când văd unele ţinte false, care doresc să capteze atenţia şi energia multor oameni. Mă deranjează consumul inutil de energie creativă în probleme, minore după părerea mea, create artificial de către unii indivizi mai aparte, constituiţi într-o minoritate, homosexualii.
Lumea înţelege problemele de grup, nu blamează pe cei care sunt altfel decât noi, nu izolează şi nu marginalizează aceste fiinţe şi li se deschid toate porţile la nivel înalt. Primarul actual al Parisului, homosexual, este iubit de parizieni şi este votat masiv de toată lumea.
Totuşi, această minoritate încearcă să răstoarne valori care au perpetuat lumea. Cu valorile noastre impuse şi verificate de milenii, omenirea s-a perpetuat cu rezultate strălucite. Familia, Sfânta Familie, este cea însărcinată cu menţinerea flăcării veşnice, întruchipată de OM pe acest pământ.
Minoritatea homosexualilor nu are nici o contribuţie la perpetuarea omului. Nimeni nu-i reproşează acest tipar existenţial, care iese din cutumele milenare. În fond şi la urma urmei, toţi suntem departe de a fi sfinţi şi cerinţa lui Dumnezeu este să ne acceptăm unii pe alţii. Cu diverse calităţi şi defecte şi nu putem preciza, deşi eu pot s-o fac, cine are calitatea şi cine are defectul.
Supărarea mea provine de la dorinţa homosexualilor de a se căsători şi mai ales (brrrr !) de a înfia copii.
Să facă un parteneriat eu sunt de acord, chiar cu acelaşi drepturi ca şi cei căsătoriţi. Dar să înfieze copii, cu asta nu voi fi niciodată de acord.
Eu sunt de altă factură, cu păcate legate de educaţie, şi când văd pe stradă săruturi între homosexuali îmi vine să vomez. Dar promit că mă voi abţine să devin un militant activ şi să blamez boala aceasta. Voi putea să tratez aceste perechi cu tot respectul (dar mă voi ruga pentru ei!), să le fiu bun vecin, să-i ajut la nevoie.
Cu un copil este altceva, ceva ce aceşti oameni nu pot înţelege. Mama este mamă pentru că îl simte pe copil în burtica ei cum face prima mişcare, îl simte cum îi dă viaţă, este făuritoarea unui miracol. Din trupul ei se hrăneşte. Când mai creşte muşcă uşor sfârcul ţâţei şi râde, privind atent la reacţia mamei.
- Nu muşca, strigă mama râzând. Na, na, na! Şi îl pălmuieşte delicat la funduleţ.
Tatăl adoarme cu mâna sa pe burtica soţiei şi deranjează sufleţelul din pântece. Acesta nu se lasă şi loveşte uşor cu picioruşul pentru ca tatăl să-şi ia lăboanţa de acolo.
Mama pregăteşte fetiţa să fie o viitoare mamă. Face băiţă la păpuşă, o îmbracă, face mâncare... Tata îl căleşte pe viitorul stâlp al familiei. Puişorul de om creşte şi învaţă mereu. Puiuţul (sau puiuţa) înţelege familia ca fiind mama şi tata şi se mai uită pe gaura cheii să vadă ce şi cum...
Părinţii iartă orice copiilor lor. Întâi se supără rău când aceştia fac câte o boroboaţă şi pleacă la puşcărie. Plâng şi plâng până li se termină lacrimile. Se usucă văzând cu ochii de durere. Tata albit, mama, doar o umbră, aduc ceva bun băiatului care stă acolo, la puşcărie, că s-a luat cu alţii...
Părinţii plâng şi de bucurie, de bucurie că a reuşit copilul lor... la facultate.
Nu, nu voi accepta ca Sfânta Familie, tematică pentru marii gânditori ai lumii, pentru pictori, sculptori, scriitori, să fie altceva decât Sfânta Familie. Poate copiii mai spionează prin gaura cheii ce face mama cu tata. Nu-i bai! Dar dacă ar fi înfiaţi şi... Brrr! Ducă-se pe pustie!

17 februarie 2014, Galata