Hanna Bota, Ultimul canibal. Jurnal de antropolog, Cartea românească, București, 2011, 440 p.

review de MIHAELA URSA

Istoria antropologiei românești este destul de puțin consistentă. La începutul secolului trecut, Ioan Gh. Botez punea bazele unei școli preocupate mai ales de paleontologie, care – deși va asuma achizițiile structuralismului funcționalist și metodologia lui Bronislaw Malinowski – se va lăsa cucerită masiv de etnologie până în anii ’90. De atunci, istoria disciplinei se diversifică, integrând tot mai multe forme de cercetare și demontând monopolul etnografic. Una dintre lucrările cele mai importante, dacă nu chiar cruciale pentru redefinirea contemporană a antropologiei românești este lucrarea de antropologie urbană semnată în 2000 de Liviu Chelcea și Puiu Lățea (formați în Statele Unite), dedicată „României profunde sub comunism”. Momentul trebuie semnalat cu atât mai mult cu cât marchează noua preferință disciplinară națională pentru cercetările de antropologie urbană sau socio-politică.

În acest context, cartea Hannei Bota, intitulată „Ultimul canibal. Jurnal de antropolog” (Cartea Românească, București, 2011), este atât o apariție cu totul exotică în peisajul autohton, cât și o lucrare de cea mai mare importanță, bazată pe o cercetare cât se poate de tradițională. Cercetător științific la Institutul de Istorie Orală din Cluj, Hanna Bota s-a format – aflăm de pe manșonul copertei a doua – în teologie și filologie, ajungând la antropologia culturală prin intermediul etnologiei și etnografiei. Această educație umanistă multiplu etajată nu trădează, în cazul său, intenții de epatare sau vreo indecizie disciplinară, ci, foarte probabil, mărturisește o constantă de personalitate, respectiv aplecarea către explorare, sub orice formă și în cât mai multe câmpuri.

O cercetare implicată

Tradițională în sensul în care se bazează pe investigarea, timp de o lună, a unei populații „de primitivi” din arhipelagul Vanuatu, cercetarea Hannei Bota se bazează pe principiul modern al asimilării observatorului în cadrul comunității observate. Cu termenii lui Clifford Geertz, unul dintre teoreticienii antropologiei moderne (necitat în carte), autoarea ne oferă o „thick description”, un fel de „descriere densă” a unor micro-colectivități din insulele Pacificului de Sud, respectiv o descriere în care încap și cercetarea prin chestionarea ad-hoc a celor întâlniți (facilitată de faptul că dialectul local se bazează pe o engleză modificată, dar și de faptul că școala – atâta câtă este – se ține în limba engleză), și observația nemijlocită a credințelor, superstițiilor, dar și a detaliilor de comportament, atitudine socială sau afectivă: „nici nu voiam să fiu foarte obiectivă, obiectivismul înseamnă răceală, indiferență și dezinteres față de trăire; mă interesau oamenii în general, îi iubeam pe oamenii aceștia înainte să fi ajuns acolo, ei erau scopul călătoriei mele pentru care am investit, dincolo de bani, mult timp, mult studiu, studiu și pasiune. Nu voiam să fiu echidistantă.” Cu alte cuvinte, cercetarea științifică a Hannei Bota (pentru că volumul beneficiază de o infrastructură științifică minimală, de cea mai bună calitate, în notele de subsol) este dublată de „jurnalul de antropolog”: argumentul teoretico-metodologic contemporan al antropologului implicat lipsește din bibliografia științifică a volumului, iar opțiunea autoarei pentru acest model de investigare este mai degrabă personală și subiectivă, decât științific metodică.

Lectura volumului descoperă mai multe surse de fascinație: prima dintre ele este chiar relatarea călătoriei acestei femei de vreo patruzeci de ani, fără niciun asistent, din România până în Sidney și, de acolo, pe insulă. Înțelegem că antrenamentul pentru călătoriile lungi în locuri complet diferite de spațiul european îl va fi făcut printr-o anterioară călătorie în India, dar și că pretextul facilitant al acestei călătorii este oferit de legătura cercetătoarei cu o structură de misionariat creștin, care îi permite să țină, la școala dintr-un sat, niște ore în limba engleză școlarilor băștinași. Pe lângă necunoscutul absolut în care se aruncă, Hanna Bota mai are de depășit barierele șocului cultural, cu tot cu pericolele lui (vezi tentativa de posesie sexuală), toate într-o variantă destul de austeră, pentru că ea nu-și permite nici luxul văicărelilor nostalgice, nici voluptatea estetică a turismului.

De la antropolog la misionar

O altă sursă de fascinație o reprezintă relatarea descoperirilor imediate privitoare la funcționarea familiei, organizarea și igiena locuinței, la obiectele sau locurile tabu, la credințele despre suflet, trup, hrană, relații, despre puterile drogului sacru din kava, la repartizarea funcțiilor sociale pe genuri, la raportul absolut fluid și imprecis cu timpul sau cu memoria și, în fine, la legendele și poveștile locale. Din acestea din urmă, cercetătoarea promite să alcătuiască o culegere cu concursul lui Maktuan, profesor local și cel mai important interlocutor băștinaș al antropologului, în plus îndrăgostit de această femeie albă, venită din altă lume. În fine, a treia și cea mai importantă dimensiune fascinatorie este oferită de interacțiunea dintre observator și lumea observată. Hanna Bota nu se mărginește să fie antropolog: uneori, ea încalcă deontologia nescrisă a profesiei încercând să modifice și să transforme ceea ce vede. Nemulțumită că vede femei cărând poveri supradimensionate, în vreme ce bărbații lor le însoțesc relaxați, autoarea încearcă să le educe acestora din urmă compasiunea față de fragilitatea consoartelor și un anumit spirit cavaleresc, care nu face sens în lumea de acolo. Regretând ignoranța vanuatezilor față de virtuțile alimentației lactate, încearcă să-i convingă să bea lapte de capră, oripilându-i, după cum – la fel de ineficient – încearcă s-o convingă pe una dintre femei să pună carnea de vită la fiert în supă de la bun început, și nu la urmă, ca să fie mai ușor de mestecat. Într-un fel, cercetătoarea nu se poate abține să fie doar observator, ea modifică mediul în care ajunge, chiar dacă este vorba numai de încurajarea visurilor de scriitor ale lui Maktuan sau de actele de educație semiratate.

Una dintre caracteristicile acestei interacțiuni a cercetătoarei cu mediul este împingerea curiozității față de diferența alterității până la limita maximă, într-un fel de testare a granițelor care stabilesc, de fapt, teritoriul celuilalt. O enormă curiozitate față de Celălalt animă absolut toate mișcările cercetătoarei și explică absența impresionantă a unui instinct de conservare de dimensiuni obișnuite. Pericolele la care se expune femeia care nu este doar antropolog, ci și soție, fiică și mai ales mamă, sunt, în mod obiectiv, paralizante: ultimul act de canibalism atestat în locurile pe care le explorează s-a petrecut în copilăria cercetătoarei, prin urmare contemporanii lui sau măcar urmașii lor direcți se află printre cei întâlniți. Memorabilă în acest sens este relatarea unei nopți terifiante într-o singurătate deplină, pe care Hanna Bota o traversează ca pe un prag al fricii, dar și al înțelegerii.

Dincolo de efectul senzaționalist imediat, există în carte și aspecte care pierd la un examen critic. Nu discut acuratețea științifică sau metodologică a investigației, de vreme ce autoarea își propune din start să empatizeze cu cei care nu îi mai sunt astfel subiecți, ci îi devin semeni. În această ordine, adesea, antropologul este înlocuit de misionarul creștin. Obiecțiile mele critice vizează mai ales maniera formală de realizare finală a cărții: deși este înzestrată cu un clar talent nativ de povestitor, Hanna Bota povestește palpitant, fără să scrie grozav de bine. Fraze șchioape cu subiect în anacolut, o abundență de virgule în locuri unde virgulele nu au ce căuta, propoziții lăsate în aer, o anumită naivitate a argumentului ecranează neplăcut lectura și ar fi meritat un efort de editare suplimentar. Totuși, în raport cu miza, scăderile cărții pot fi trecute cu vederea, pentru a parcurge această importantă relatare a unei experiențe umane rarissime, ale cărei valoare și relevanță sunt departe de a fi individuale și subiective.

Sursa: http://revistacultura.ro