Iubirea, între limitări carnale şi confuzii

Una dintre cele mai actuale confuzii privitoare la iubirea interumană este cea care identifică, adesea exclusivist, iubirea cu sexualitatea. Această limitare şi confuzie are repercusiuni majore deopotrivă asupra trupului şi psihicului uman, a cărui latură afectivă este din ce în ce mai lovită de precaritate, ducând omul la depresie şi anxietate.
Rădăcinile acestei stări de fapt se află, pe de o parte, în secularizarea acută - care implică ieşirea din „limitele” învăţăturilor moral-religioase, sau forţarea graniţelor conştiinţei, şi implicit ale trupului; iar pe de alta, în sincretism - influenţa religiilor sau filosofiilor de sorginte orientală fiind incontestabilă în acest sens.
În conformitate cu învăţătura de credinţă creştină, iubirea interumană nu poate fi nicidecum identificată exclusivist cu sexualitatea. Sexualitatea este doar un aspect al iubirii bărbat-femeie, anume aspectul ei final, piscul ei, dacă s-ar putea spune, cel ce leagă dimensiunea umană a iubirii de cea a creaţiei, şi-l face pe om co-creator de oameni, cu Dumnezeu. Amândouă - iubirea şi creaţia - sunt „surori gemene”, căci aşa cum Dumnezeu a creat lumea şi pe om din iubire, şi omul creează ceea ce creează tot din iubire. A-l rupe pe „a iubi” de „a crea” este începutul schizofreniei ontologice a omului. De aceea, cei ce aleg şi cultivă cu obstinaţie „iubirea” carnală - în oricare dintre formele sau aberaţiile ei -, „uitând” sau „marginalizând” aspectul creator al omului iubitor, se îndepărtează de propria noimă, ca oameni, aceea de a se asemăna tot mai mult lui Dumnezeu.
Înaintea sexualităţii, ca şi în afara ei, iubirea interumană există, neîndoielnic, chiar între persoane de acelaşi sex, sau între cei de vârste foarte diferite. Ea se exprimă în forma prieteniei. Toţi oamenii pot lega prietenii, însă nu toate prieteniile implică sexualitatea. Doar prieteniile bărbat-femeie care hotărăsc în mod conştient şi responsabil înscrierea în rândul celor ce se fac pe sine co-creatori de oameni noi cu Dumnezeu sunt cele ce implică sexualitatea. Sexualitatea în afara acestei decizii responsabile este una dezordonată, ieşită din raţionalitatea iubirii de sorginte divină. De aceea Biserica nu o poate binecuvânta, dimpotrivă, o clasează ca fiind un păcat grav.
Aşadar, din punct de vedere creştin, a considera cu prioritate sexualitatea ca fiind iubire este un abuz, o bulversare gravă a noimei omului, ca fiinţă iubitor-creatoare cu vocaţia comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii. În plus, orice alte forme de „exprimare” ale sexualităţii umane decât legătura trupească firească bărbat-femeie, sunt abateri grave, deraieri ale omului de la „traseul” său ontologic.

Maria Mihaela Stan