Lucian Dan Teodorovici,  Matei Brunul, Editura Polirom, Iași, 2011, Colecția „Fiction-Ltd”

review de COSMIN BORZA

Până la „Matei Brunul” (2011), Lucian Dan Teodorovici a scris preponderent proze scurte cu aspirații romanești. Impresia de minimalism era la el mai degrabă un efect al numărului redus de pagini, căci problematicile abordate accesau mereu registre grave, după cum personajele sale (loseri de profesie, sinucigași burlești și farsori, indivizi anodini, blazați și mediocri) etalau metamorfoze psihologico-existențiale neverosimil de complexe ori se individualizau prin excursuri cvasi-filosofice. Inspirata metaforă a lui Alexandru Vlad –scriitorii-vânători folosesc gloanțe pentru a obține o „lovitură” (nuveliștii) sau apelează la alice sperând să se mândrească la un moment dat cu un „dublet” (romancierii) – nu se potrivește și autorului „Celorlalte povești de dragoste”. „Gloanțele” epice ale lui Lucian Dan Teodorovici camuflează mai întotdeauna o puzderie de „alice”. De aceea, volumele sale din ultimul deceniu includ de prea multe ori pluristratificări tematice forțate, deschideri simbolico-alegorice artificiale, afectări stridente ale vocilor narative (excesiv teoretizante) ori personaje și planuri epice abia schițate, deși – unele – intrigante. Iată de ce nu am putut înțelege pe deplin foarte pozitiva receptare (critică) de care cărțile lui Teodorovici au avut parte.

Totuși, destule dintre valorizările cititorilor mai mult sau mai puțin profesioniști (cărora nu le-am găsit justificare în „Circul nostru vă prezintă:” sau în „Atunci i-am ars două palme”) sunt susținute de cel mai recent roman (primul veritabil, aș spune) al scriitorului „douămiist”. De data aceasta, ipostazierea metaforico-metonimică a protagonistului într-un reprezentant al întregii societăți (încercată fără succes și în cărțile anterioare) constituie o alegere pe cât de clasică, pe atât de inspirată. Pentru o revizitare a cu adevărat obsedanților ani de început ai comunismului românesc, cel mai reprezentativ ghid rămâne păpușarul care conștientizează treptat că este doar o marionetă a unui sistem politic mult mai acut represiv și mai subtil subversiv decât au lăsat să se înțeleagă – în general – cercetările istorice, memorialele durerii ori filmele documentare. Chiar dacă nu are cum să le evite (ba uneori se supune tentației de a le exhiba), Teodorovici nu insistă melodramatic pe mecanismele brutale de implementare în forță a așa-numitei ideologii a „omului nou”. Constant sunt reiterate, în schimb, strategiile fine și contextele inedite favorabile impunerii „religiei” deceniului șase.

Două sfori în căutarea marionetei

Astfel, cele aproape 400 de pagini (25 de capitole) ale romanului configurează alternativ ambele platforme de „(re)educare” a oamenilor în spiritul leninism-stalinismului.

Pe de o parte, secțiunile pare sunt dedicate lui Bruno Matei, un tânăr cu valențe de artist care se opune dorințelor tatălui român și mamei italiene (fiică de industriași) de a deveni avocat. După ce la șaisprezece ani, în 1937, pleacă împreună cu părinții în Italia (unde își descoperă pasiunea pentru arta marionetelor), regresul financiar cauzat de cel de-Al Doilea Război Mondial determină întoarcerea sa în țară, în 1945, susținut fiind de Lucrețiu Pătrășcanu, fost coleg al tatălui său și proaspăt instalat în fruntea Ministerului Justiției. Angajarea la Teatrul „Țăndărică” (la care lucrează și soția politicianului), meditațiile pentru mânuirea păpușilor acordate unor studenți suspectați de colaborare cu legionarii, dar și „legăturile” cu exteriorul generează – odată cu mazilirea „protectorului” – înscenarea unui proces politic împotriva lui Bruno și pedepsirea sa cu 10 ani de muncă silnică. Perioada anchetei, brutalitățile și umilințele inumane la care este supus în diversele colonii penitenciare, spulberarea constantă și tot mai dureroasă a tuturor iluziilor determină transformarea vechiului rebel (total dezinteresat oricum de activisme ideologice) în cel mai docil deținut „contrarevoluționar” (la fel de evazionist politic, doar că de acum conștient că Istoria poate abuza oricând de individ). Prin tortură fizico-psihologică, munci extenuante, îndoctrinări zilnice, distopia orwelliană își pierde aura monstruoasă și ajunge o rutină cotidiană, interioritatea se videază, iar vechea identitate începe să fie uitată. „Reeducarea” pare a se împlini: împăratul de pe scenă, de care depind viețile fabuloase ale marionetelor, se metamorfozează într-un proletar-păpușă dispus oricând să asume toate rolurile pe care sistemul i le conferă.

Pe de cealaltă parte, aproape de finalul detenției, ca urmare a unei bătăi aplicate de gardieni și a căderii de la etajul trei (moment semnificativ la care voi reveni), Bruno își pierde parțial memoria, reușind să-și amintească doar anii de dinainte de 1937. Capitolele impare urmăresc tocmai manifestarea acestei amnezii când protagonistul devine un caz pentru autoritățile comuniste: de vreme ce lipsește riscul ca alte teorii politice să-i afecteze puritatea ideologică, Matei poate interioriza cu ușurință doctrina ideală a „omului nou”. Pentru a garanta reușita experimentului, securistul Dumitru Bojin îl va supreveghea pe vulnerabilul cobai, ajutat de informatoarea Eliza, de care, previzibil, protagonistul se va și îndrăgosti. Procesul  decurge fără obstacole majore, singurele impedimente fiind constituite de marioneta Vasilache (recuperată și dăruită de doctorul Petrovici pe când efectele bolii păreau tratabile) ori de curiozitatea bărbatului față de destinul propriei familii sau față de motivele încarcerării (deși amnezic, Bruno Matei e obligat să se întoarcă în închisoare până la încheierea pedepsei). Protagonistul lui Teodorovici acceptă naiv să îl considere pe Bojin salvatorul său (care îi și autohtonizează numele în Brunul), pe Eliza o prietenă intimă și apoi o iubită, își asumă cu patos socialist toate slujbele, convins că „avea de-abia de-acum încolo să fie cu adevărat folositor unei societăți pe care-o iubea, față de care rămăsese dator multă vreme, pe care, într-un fel necunoscut, o trădase cândva”. Într-un singur an de la eliberarea din penitenciar, Brunul accesează reverii și utopii progresiste, crede în ispășirea păcatelor trecutului prin munca aproape martirică în folosul comunității, se dezice până în pragul autoflagerării psihologice de rătăcirile vinovate când chestionează configurarea propriei biografii schițată de Bojin etc. Matei Brunul începe să încorporeze pe pământ românesc „omul nou” visat de sovietici.

Farsa tragică & grotescă a obsedantului deceniu

Un fel de Winston Smith la pătrat, nici măcar capabil de opoziția ferventă a personajului orwellian, tutelează romanul lui Teodorovici. Sub presiunea mecanismelor aplatizării și lobotomizării politico-ideologice, identitatea Brunului se năruie într-un ritm alert pentru a fi reirigată mecanic în laboratorul materialist-idealist al unei lumi ce se desprinde de rătăcirile trecutului pentru a înfăptui un viitor luminos omenirii.

Numai că – așa cum subtilitate demonstrează „Matei Brunul” – nu urmărirea dogmatică a unei rețete social-psihologice rigide garantează succesul grotescului experiment comunist, ci, dimpotrivă, ceea ce aș numi „personalizarea ideologiei”. Pentru un univers al cărui deziderat constă în transformarea indivizilor în păpuși ușor manipulabile, rândurile scrise de Bruno în ceea ce trebuia să devină un manual de mânuire a marionetelor constituie punerea în abis sugestivă: „Orice mișcare a marionetei se bazează pe un centru de greutate. Dacă este mânuit cum se cuvine, dacă marionetistul îl cunoaște, îl simte până la identificarea cu el, celelalte părți ale corpului, care sunt doar niște pârghii, pendule, se mișcă pe linia dorită de el. Forța gravitației își face datoria. La om, sufletul e o necunoscută. Sufletul marionetei e însă ușor de găsit, e tocmai acel centru de greutate. Și el dictează mișcarea, acțiunea, îi dictează practic viața. Viața marionetei stă în mâinile marionetistului. Niciodată nu poți manipula păpușa, niciodată n-o poți face să trăiască așa cum vrei tu, dacă nu înveți să-i controlezi în profunzime sufletul, indiferent de locul în care se află. Sufletul sau centrul de greutate…”. Iar marea reușită artistică a cărții lui Lucian Dan Teodorovici e de regăsit tocmai în procesul transformării Brunului (redat inspirat prin stil indirect liber) în marioneta lui Dumitru Bojin (o marionetă – la rândul lui – a sistemului comunist). Atât fostul actor, cât și securistul devin reflectorii acestei metamorfoze epistemologice plurifațetate, doldora de obstacole dintre cele mai misterioase și de revelații (ratate sau nu) aproape religioase.

Astfel, anii petrecuți de Bruno ca deținut politic (capitolele pare ale volumului) consfințesc – în ciuda tuturor aparențelor – ratarea nașterii „omului nou”. Bătăile feroce suferite decid compromisurile și umilințele victimei, dar implică și iluminatorii conștientizări ale propriei corporalități, ba chiar spiritualități (citabile sunt majoritatea scenelor ce descriu trăirile de după torturi). După cum, propaganda inițiată de anchetatori ori de gardieni duce la implozia tuturor iluziilor, însă și la evaziuni interioare tot mai marcate, la un autism față de ideologie imposibil de subminat. Simptomatice sunt chiar secvențele precedente căzăturii ce provoacă amnezia personajului. Ani întregi, Bruno se dovedise un deținut model, ba chiar cu puseuri stahanoviste, dar, când e scos din închisoare pentru a munci câteva zile pe un șantier din Iași, toate sentimentele refulate încep să îl acapareze. O marionetă e Bruno și în acele momente, dar una a vechii vieți, când valorile fundamentale se identifică doar cu libertatea, bucuria de a trăi și pasiunile intime: „…gândul la zilele de după acel punct [al eliberării, n.m.] s-a umflat însă ca un balon, cucerindu-i mai întâi mintea, creându-i imagini cu el însuși plimbându-se fără griji, fără spaime, asemenea acelor trecători ce nu se uitau nicicând spre șantier, pe străzile orașului, până spre parcurile verzi, până spre dealurile din împrejurimi; apoi a coborât în piept, continuând să se umfle, să-i cucerească trupul, brațele, picioarele, făcându-le să tremure, permițându-le cu greu să-și urmeze drumul indicat, drumul pe scări, în jos.”.

Abia existența de după așa-zisa eliberare (capitolele impare) împlinește simulacrul. Nu manipulările (inițiate de Bojin ori Eliza – marionete foarte vulnerabile și ele, cum se va dovedi până la final), nici naivitățile bărbatului de aproape 40 de ani, infantilizat prin aglutinarea memoriei, istoriei și uitării, reprezintă factorii decisivi. Cu adevărat capitală va fi doar conștientizarea farsei în care individul e obligat să își însceneze constat jocul dublu al existenței, fina separare dintre adevărul autentic și cel „oficial” care garantează protejarea integrității fizice și psihice. De aici, amânarea perpetuă a reluării firelor narative titulare și atenția aproape baroc-manieristă a prozatorului pentru devoalarea contextelor strict particulare în care evoluează personajele, pentru numeroasele coborâri în irealitatea imediată a senzațiilor și stărilor acestora ori pentru travestirile burlești ale tentativelor de recucerire a iluziilor trecute. Capitolele finale din „Matei Brunul” (conținând un thriller psihologic excelent organizat de Teodorovici, al cărui deznodământ nu întru totul surprinzător nu îl voi deconspira aici) consacră, prin urmare, o tipologie a „omului nou” care nu are cum să fie pe placul nici a ideologilor primi ai comunismului sovietic, nici a anticomuniștilor postdecembriști. Brunul refuză să creadă că salvarea poate fi oferită de postura de erou subversiv ori de Occidentul capitalist (simbolizat de mama italiană) ce l-a tratat mereu cu nepăsare și răceală, după cum se dezice și de utopia fericirii obligatorii și comunitarde. Lucid, total deziluzionat, el își asumă schizoidia și dezmembrarea decise de farsele unei istorii crude, cinice, din ale cărei sfori grotesc-tragice nimeni nu se poate desprinde.

Excepție făcând fragmentele în care se „teoretizează” excesiv înfruntarea dintre Istoria mare și cea personală (în cazul lui Matei Brunul) sau dintre cele două „adevăruri” (în ceea ce-l privește pe Dumitru Bojin), cartea lui Lucian Dan Teodorovici din 2011 este una dintre reușitele romanești importante ale ultimilor ani ce demonstrează că multe dintre volumele sale (dar și ale mai multor congeneri autohtoni – aș menționa măcar faimoasele romane cu tematică istorică „Zilele regelui” și „Fantoma din moară”) rămân doar „experimente” epice fără consecințe pentru evoluția prozei românești.

 

Sursa: http://revistacultura.ro