Memoria vânătorilor de munte

Puţine cărţi se reţin din proza noastră contemporană pe teme istorice: „Prinţul Ghica” al Danei Dumitriu, romanele, mai speciale, „Tobit”, „Tache de catifea”, „Sara” ale lui Ştefan Agopian. În rest, de la „Zăpezile de-acum un veac” al lui Paul Anghel, până la cutare roman cu daci, proza de acest tip se surpă într-o retorică goală, a protocronismului sau a patriotismului strigat.
Problema cărţilor de acest fel e dislocarea timpului istoric: acesta pare un zid compact care trebuie năruit, pulverizat în segmente ce răspund „intereselor” cititorului şi artei prozei, trebuie umanizat, reîncărcat cu oamenii care vor fi fost acolo şi atunci; timpul istoric devine, mai întîi, timp-epocă, după cum îi spunea V. Şklovski, apoi, timp interior - o unitate spaţiu-timp unde se identifică evenimente şi oameni. Operaţia e foarte complexă, plină de capcane şi de cărări care duc spre nicăieri. De aceea, apariţia unui roman precum „Ceaţă roşie în Crimeea” (Editura Junimea, 2014) al unui tânăr autor care, iată, recidivează după ce va fi publicat, în urmă cu câţiva ani, o carte despre epoca lui Vasile Lupu, „Leul înaripat” constituie un eveniment, dând, de ce nu?, speranţa că specia nu e de tot compromisă: „Dedic această carte tuturor Vânătorilor de Munte români căzuţi cu arma în mână pe fronturile celui de al Doilea Război Mondial, în special celor 92 ofiţeri, 103 subofiţeri şi 2.561 soldaţi din capul de pod Chersones din Crimeea care, în zilele lui mai 1944, au luptat până în ultima clipă şi s-au sacrificat pentru a asigura evacuarea pe mare a camarazilor lor”, scrie Gabriel Chiriac în deschiderea romanului său. Autorul e, de profesie, istoric şi încă unul dedicat pentru că documentarea episodului din cel de-al doilea război mondial, consumat în Crimeea este fără cusur; Gabriel Chiriac e şi un prozator care lucrează, în fond, cu o prezenţă în absenţă cu nume şi chipuri care lipsesc din tratatul de istorie, adică, nişte oameni care „au crezut că prin lupta lor România îşi va primi înapoi nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce i-a fost furat în vara neagră a lui '40”, nişte băieţi „curajoşi al căror sânge a înroşit pământul şi despre care azi nu-şi mai aduce aminte nimeni”, figuri absente, „soldaţi ai nimănui, fără cruce şi fără mormânt”. Acestea sunt personajele romanului lui Gabriel Chiriac: cei care, cum se spune în „Cartea înţelepciunii lui Isus. Fiul lui Sirah” (Ecclesiastul), „nu au pomenire şi au pierit ca şi cum n-ar fi fost...”. Mai mult, Cătălin Turliuc, într-o caldă Prefaţă, scrie despre patriotism, impulsul întreprinderii autorului: „În contextul evocării dramatice a retragerii noastre din Crimeea - scenă fierbinte a actualităţii internaţionale, din nou - autorul ridică un monument de slavă celor care au servit patria în cumplite clipe de restrişte. În ciuda faptului că, din păcate, patriotismul pare astăzi multora o valoare desuetă, întreprinderi literare precum cea de faţă ne reamintesc cu evocatoare forţă că «aluviunile» şi «sedimentele» istoriei conţin pilde şi modele care ne pot întări în dragostea noastră pentru România şi românism”. (Va urma)