Nimic despre Don Quijote

 

„Arta ar trebui să aducă un grad în plus de puritate, de inocenţă, nu să transmită vinovăţii, nicidecum să mânjească faţa lumii, şi aşa murdară”

 

În jurnalul spaniol al Carmeliei Leonte, La umbra lui Don Quijote, m-au interesat, între altele, notaţiile privind relaţia sa cu colegii străini rezidenţi pentru o lună de zile în Andaluzia, altfel, aceştia, figuri interesante, inclusiv datorită bizareriilor lor, aşa cum le stă bine unor artişti (unul desenează sau pictează numai pisici cu expresii umane, altcineva confecţionează fluturi…). Se pare că e din ce în ce mai greu să fii român în lumea de azi. Carmelia Leonte este, dacă îmi dau bine seama, un om funciarmente religios. Îşi pigmentează jurnalul, ori de câte ori se iveşte prilejul, cu reflecţii despre credinţă, creştinism sau despre alte religii. În ignoranţa lor, cei alături de care petrece o lună de zile consideră că interesul româncei pentru religie ar fi, şi acesta, un semn că vine dintr-o ţară înapoiată. E drept, până la un punct, aş putea să le dau dreptate. Nu are cineva de pe alte meleaguri decât să asiste la spectacolul grotesc, de un primitivism şocant pentru un om civilizat al secolului XXI, ceea ce se produce, în fiecare an, în Iaşul nostru şi al Carmeliei Leonte, de ziua Sf.Parascheva, pentru a ne pune ştampila de înapoiaţi. Oricum, colegii ei „sunt total sideraţi de tupeul meu de a fi româncă”.

Să fie oare această atitudine expresia unui complex de inferioritate pentru că românca este poliglotă, ceea ce nu e cazul americanului venit de la New York, dar nu numai al lui, sau pentru că e mai meditativă, mai cultă, mai profundă ca sensibilitate, gândire şi chiar mai frumos, mai cu gust îmbrăcată ?! Nici vorbă. Băieţii şi fetele campaţi în fascinanta Andaluzie nu sunt impresionaţi de astfel de fleacuri. Imaginea lor despre români şi România se bazează pe altceva. E adevărat că în străduinţa sa, altminteri de o exemplară discreţie, de a-şi câştiga statutul de egal al lor, românca se vede micşorată de un fapt compromiţător: într-o seară, un compatriot, chelner la o terasă din oraşul andaluz, încarcă nota de plată a grupului de bursieri Valparaiso, punând-o într-o situaţie dintre acelea în care îţi vine să intri în pământ. Dar ce te faci când imaginea României, una eminamente falsă, este inoculată de cutare film ori de o ştire de presă superficială sau prefabricată: „Nu preferă să vadă lumina când se uită la mine, ci o proiecţie…” Iar exemplul concret i-l oferă unul dintre colegii străini: „Vincent îşi bazează impresiile (despre România – nota mea) mai ales pe filmul lui Mungiu «Patru luni, trei săptămâni şi două zile», de unde a tras concluzia că în România este un spaţiu gri-cenuşiu, remarcabil prin promiscuitate, invincibil la capitolul murdărie şi sordid, şi unde, mai ales, toţi bărbaţii sunt beţivi şi toate femeile sunt uşuratice. Sau invers”.

Poeta noastră încearcă să-l lămurească că ţara sa are multe valori care, ele, o reprezintă cu adevărat şi o definesc. Şi nu un film ce poate fi şi tezist. Mari valori?! „Dar le şi susţine?” – întreabă Vincent. „Înghit în sec. Ce să-i spun? Sunt vinovată!”. La rândul meu, ce să spun. Doar atât: toţi suntem vinovaţi! Ceea ce nu înseamnă, pe de altă parte, că nu subscriu la această opinie a Carmeliei Leonte: „Arta ar trebui să aducă un grad în plus de puritate, de inocenţă, nu să transmită vinovăţii, nicidecum să mânjească faţa lumii, şi aşa murdară”. Până la urmă, scrie triumfător ironic diarista – „ei toţi au înţeles că sunt şi eu o fiinţă umană, deşi vin din România”. Încât „seara ne adunăm la masă. E un moment plăcut, de socializare. Toată lumea e bine dispusă, gata să povestească amintiri simpatice de acasă. Numai eu trebuie să povestesc despre comunism! Asta mi se cere”. Trist. Să cantonezi în prejudecăţi şi şabloane, să nu dai drumul imaginaţiei, şi asta aflându-te în patria lui Cervantes, e o contraperformanţă rară pentru nişte oameni care se pretind artişti. Să mă mai mir că în grupul literar-artistic din fascinanta Andaluzie nu s-a vorbit deloc despre Don Quijote! „Cum am putut? – se întreabă, surprinsă, Carmelia Leonte. Nici măcar nu l-a pomenit nimeni, măcar puţin, din politeţe. Tăcerea asta echivalează cu un act de violenţă. S-ar putea numi ucidere din culpă”. Şi când te gândeşti că Don Quijote, e drept o proiecţie a lui feminină, se afla printre ei. Dar cine să-l vadă? De vreme ce venea din România…