Ștefan Manasia, Motocicleta de lemn, Editura Charmides, 2011, 110 p.

În doar câțiva ani, Ștefan Manasia a devenit una dintre cele mai importante figuri ale poeziei noastre de azi. Și nu mă refer aici doar la activitatea lui poetică propriu-zisă (dacă lăsăm la o parte plachetele underground, autorul a publicat deja trei volume), ci și la prezența pregnantă în spațiul public(istic). Pe de o parte pentru că, în calitate de redactor al revistei clujene „Tribuna”, cam îmbătrânită și inertă în ultima vreme, Manasia s-a străduit să aducă în paginile ei cele mai valoroase nume ale tinerei generații, de la critici până la colegi poeți. Pe de altă parte, autorul „Amazon”-ului e și inițiatorul discret, dar tenace, al celor mai importante cenacluri și cluburi de lectură din Clujul ultimilor ani. Mulți scriitori de generație nouă din toată țara, cu sau fără cărți publicate, au trecut deja prin „cafeneaua literară” a lui Ștefan Manasia, „Nepotul lui Thoreau”. Mai degrabă taciturn și zgârcit în comentarii, fără „stofă” de animator cultural și lipsit de ambițiile creatorului de direcție, poetul a reușit în schimb să creeze o atmosferă de discuție boemă și relaxată, receptivă față de tendințele cele mai diverse. Alături de clubul de lectură bucureștean – ceva mai academic – condus de Claudiu Komartin, „Nepotul lui Thoreau” poate fi considerat deja o mică instituție a literaturii tinere (și nu numai). 

Un maidan interior

„Amazon și alte poeme” (2003), dar și „Cartea micilor invazii” (2008), consacrau o sensibilitate poetică originală în interiorul așa-zis-ului douămiism. Îl individualiza, în primul rând, pe Ștefan Manasia un ermetism al expresiei care nu mergea însă deloc contra curentului autenticist în favoarea vreunui soi de cult livresc. Dacă își „ascuțea” îndelung imaginile, așa cum mărturisește oblic în „Ostroveni. Viața și contactele”, era pentru că poetul fora în adâncime. Nu trebuie să ne inducă în eroare mitologia geografică a poeziei lui Manasia: Amazonul de cartier sau Ostrovenii sunt spații „exterioare” doar în măsura în care reușesc să configureze un maidan interior disputat de pulsiuni secrete, spaime subliminale, dar și de revelații luminoase. Aici atingem de fapt a doua trăsătură specifică lui Manasia în interiorul generației: cărtărescianismul. Începând cu Marius Ianuș, cel mai infidel ucenic al autorului „Levantului”, mai toată poezia nouă a crescut – programatic sau nu – pe ruinele cărtărescianismului. În schimb, Ion Pop are dreptate să observe în „Echinox. Vocile poeziei” (2008) că o parte din imaginarul lui Cărtărescu se poate întrevedea în negativul „Amazonului”, mai ales în mitologizarea și spiritualizarea periferiei. Ambii fac, astfel, dintr-o banală plimbare printre blocuri sau clădiri părăsite un adevărat act de frenologie, de vreme ce harta acestor locuri pare să traseze cărări uitate ale propriei cutii craniene. Ceva din flora sălbatic-misterioasă a cartierului cărtărescian, patronat din umbră de figura Mendebilului, planează asupra imaginilor copilăriei din Ostroveni.

E meritul întreg al lui Ștefan Manasia, însă, de a fi descoperit o „vegetație” poetică cu totul nouă în amestecul, sub mii de forme, a naturalului cu anorganicul sau cu deșeul post-industrial. Cutiile de containere, reziduurile de tot soiul, canalele poluate, micile râuri infestate, alcătuiesc toate mediul predilect al observațiilor și revelațiilor lui Ștefan Manasia. Departe de a reprezenta o metarie inertă, un lest al lanțului trofic industrial, poetul descoperă modalitățile prin care aceste flori anorganice ieșite din circuitul strict utilitar prind viață, păstrându-și în același timp intacte atât inocența, cât și sălbăticia. Ceea ce a și făcut ca activitatea poetică a lui Manasia să fie privită ca o pledoarie indirectă, subtilă, pentru reautentificarea marginalului și a restului. Ultimul volum al poetului, „Motocicleta de lemn”, nu face decât să reconfirme această viziune. N-are dreptate Radu Vancu să proclame „reinventarea” lui Ștefan Manasia, cu atât mai mult cu cât autorul „biographiei litteraria” vorbește el însuși mai degrabă de radicalizarea unor tendințe mai vechi.

Bucolice post-industriale

Pe de o parte, „Motocicleta de lemn” continuă elogiul înfiorat al morții și al regenerării perpetue a deșeurilor și a resturilor. Poate și mai evident decât în volumele anterioare, poetul pare să poarte cu sine un detector hi-tech de stabilire a radioactivității, deopotrivă naturale și artificiale, a tuturor obiectelor din jur. Fie că e vorba de „elicopterele cu napalm” survolând „junglele și orezăriile”, de „otrăvirea aerului”, de hameiul „infestat/ cu ciuperca din care extrag acidul lisergic” sau doar de banalele E-uri din alimente, toate contribuie în același timp la imaginea apocaliptică a unui univers care se dezintegrează lent, dar cu atât mai pervers, din interior. Proces înregistrat – și de aici ambiguitatea fundamentală, dar cât de complexă, a tonalității poetice – când cu ironie sau sarcasm, când cu o mină exasperată sau revoltată, când cu pură plăcere suicidară. Sensibilitatea poetului la contaminările de tot soiul e atât de trează și de acută, încât chiar asocierile „nevinovate”, întâmplătoare, par acte de violență a unei materii asupra alteia: „Azi regretul de-a nu fi guștere/ camuflat în balta/ lăsată de ploaie/ lângă rugii spre care// zgomotul adidașilor/ l-a-mpins, proiectându-l/ ca o torpilă/ prevăzută cu gheare// Lumina urcă peste făgetul mai verde decât în anii trecuți// Am văzut gușterele/-nghițit de rugi și-n urmă apa/ nămolul amestecându-se/ spumă cât un frappé”. Aparent inocenta paralelă nămol-frappé înspumat trebuie citită ca însemn de apocalipsă à la Manasia, înțeleasă ca degradare a materiei în artefact. Alteori, însă translația dintre regnuri e mult mai lină și, chiar dacă descompunerea ultimă e aproape, tabloul se încarcă de o energie nostalgică. Destule poeme din „Motocicleta de lemn” dobândesc, astfel, aspectul unor bucolice post-industriale: „Mâini mari și păroase și bătătorite/ scot, până târziu în noapte, cartofii/ E lunca, de zeci, de o sută de ani,/ sanctuar pentru tuberculi// Ne hârjonim în treninguri/ acoperite cu scaieți/ aproape la fel de perfecți/ și de luminoși ca dovlecii// Sub înserarea de/ periferie ideologică,/ iată-i arzând roșu,/ cranii aztece”.

Infinit mai deprimant decât interregnul deșeu-substanță vie e melanjul indistinct de identități și de obiecte provocat de răul metropolei capitaliste, cu inegalitățile ei frapante și cu obsesia acumulării colonialiste. Antwerpen-ul, numele unui ciclu de poeme strâns legate între ele dar care ar putea fi înțeles autonom (ca „Ostroveniul”) reprezintă prima „ieșire” la metropolă din imaginarul lui Ștefan Manasia. Și, cum era de așteptat într-un fel, departe de a-i dezactiva radarul încrucișărilor nefirești ale materiei, noul mediu nu face decât să i-l dea peste cap. Intruziunea artefactului în natural e aici omniprezentă. Însăși umanitatea acestei lumi e pervertită și exotică, din moment ce personajele predilecte – surprinse uneori cu simpatie, alteori cu dezgust – sunt cyborgi, „chinezoaice de Prahova în colanți-leopard”, „suflete Prodvinalco”, bărbați „cu piepturi de taur/ lanțuri ciocate/ și femeile lor trase-n geci de Taiwan” ș.a.m.d. Dacă deșeurile de la periferie degajau o anumită sfințenie provenită din supunerea la legile naturale ale degradării, produsele în serie ale consumerismului păstrează intact întregul potențial de agresivitate asupra sensibilității. Astfel încât, fără să-i modifice datele esențiale, extinderea universului lui Manasia către centrul orașului îi radicalizează atitudinea civică. Nu știu dacă o fi de vină acutizarea crizei economice, însă pentru prima oară găsim în versurile acestui profet-grunge, detașat și zen, atitudini de reacție vizavi de probleme comunitare concrete, de la distrugerea spațiilor naturale până la măsuri politice anti-sociale: „Tumora asediază creierul orașului lent./ Și orașul supurează bitum, betoane./ Tumora a anesteziat nările:/ stratosfera de smog și osânză// poate acum avansa liniștită./ Nu mai sunt un oriental înfometat,/ dar tot mi-e silă de atâția satrapi/ și de impozitarea pensiilor”. Cele mai supuse deconstrucției poetice sunt, însă, produsele umane tipice ale capitalismului, surprinse în imagini cât se poate de concrete ale reificării, de vreme ce obiectele (de lux) încep să înlocuiască cu totul organele: „Toți au râs încă mai râd/ de little miss Sunshine/ de poșeta ei/ cu fermoar animist./ Pentru ea consoanele sunt/ end of the game”. Printr-un soi de ciudat animism demonic și o nouă transgresare a regnurilor, toate obiectele asediază sensibilitatea, provocând dezumanizarea completă. Departe de Ștefan Manasia admirația maiakovskiană pentru giganticele mașini noi, din care n-a mai ramas decât absurda gratuitate – „în colțul Atheneumului/ pișoarul din metal masiv/ sub cerul liber” – sau sensul exploatării și al sărăciei. „Motocicleta de lemn” („tchukudu”, cum i se mai zice) e un astfel de obiect monstruos mai ales în măsura în care devine simbolul abisului imaginar dintre colonizat și colonizator, dintre sălbatic și civilizat – o altă temă centrală în poemele recente ale lui Manasia. Folosit de congolezi drept vehicul de transport, „tchukudu” a fost redescoperit de occidentali ca obiect ornamental, de „entertainment”…

Nu atât excelenta caligrafie simbolică a temelor sociale dă, însă, originalitatea volumului, cât ridicarea lor paroxistică la o apocalipsă a materiei înseși. Într-o lume perfect sterilizată și artificială, unde toate funcțiile biologice au dispărut (moartea însăși e redusă la o simplă regulă „igienică”, ni se spune într-un poem), imaginarea sfârșitului devine, de nu un catharsis în toată regula, singurul bovarism posibil. Puterea vizionară a unor astfel de versuri, care încheie practic ciclul într-o notă de climax, îl reconfirmă pe Ștefan Manasia drept unul dintre cei mai puternici poeți români de azi: „Iʼ ll be there, Iʼ ll be there/ Tha last alevin of the first universe:// Sub sorii artificiali/ În amiaza bimilenară/ După războaiele chimice/ După islamizare/ Și reconquista/ Când bioroboții vor fi fugit din hangarele Trustului/ După Contact/ După pisicile telepat/ După planetele-spongier/ După invaziile dureroase ca Roentgenul/ După nimic/ După ce Informația/ se va fi-ntors/ prin membrana/ expiatoare/ la Dumnezeu”.

Sursa: http://revistacultura.ro