T. O. Bobe, Contorsionista: review de Cosmin Borza

T. O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, 284 p.

review de COSMIN BORZA

Statutul lui T. O. Bobe în cadrul noii generaţii de prozatori autohtoni este de invidiat. După ce a debutat într-o companie mai mult decât onorantă (în „Tabloul de familie” din 1995), scriitorul născut la Constanţa a beneficiat de un succes de critică şi de public cvasi-unanim datorită romanului „Cum mi-am petrecut vacanţa de vară” (2004, reeditat în 2007 şi în 2011, poate şi pentru că, alături de „Exuviile” Simonei Popescu ori de „Cruciada copiilor” a Florinei Ilis, a ajuns una dintre „lecturile suplimentare” preferate din învăţământul preuniversitar). În plus, pentru a-i găsi un corespondent lui Bobe în proza românească, e necesar apelul la vârfurile „optzecismului”. Doar acolo poate fi întâlnit un apetit similar pentru registre şi stiluri narative atât de arborescente şi de rafinat-manieriste, pentru înscenări ludice intertextuale, pentru deconspirări ale convenţiilor ficţionalităţii, pentru pastişe şi parodii cât o proză scurtă, pentru „însemnări la firul ierbii” pe care se încastrează reflecţii livreşti ori inflexiuni poetice, pentru metanaraţiuni istoriografice burleşti, de nu chiar bufe, pentru „epicul ipotetic” şi „fantezismul alegoric”, pentru dislocări halucinante ale temporalităţii, spaţialităţii şi perspectivelor sau instanţelor narative, pentru „tratamente fabulatorii” ale psihologiilor şi trăirilor cotidiene. Aproape nici nu mai surprinde, aşadar, faptul că noul său volum „Contorsionista” este promovat în mediul online prin intermediul unei judecăţi foarte măgulitoare aparţinându-i lui Mircea Cărtărescu: „O lecţie de literatură pe lângă care mai toate cărţile din ultima vreme par opere de diletant”.

Torsiuni, convulsii şi crispări epice

Într-adevăr, cele opt proze care compun „Contorsionista” se delimitează marcat de direcţiile literare recente, includ experimente narative pe care le credeam imposibil de revigorat, iar diversitatea strategiilor şi procedeelor implicate se pretează unui întreg curs, nu doar unei lecţii de literatură.

Schiţa (de doar şase pagini) care dă titlul volumului include o viziune parodică a perfecţiunii tehnico-artistice, cu efecte legitimatoare (auto)ironice pentru proiectul narativ al lui T. O. Bobe din 2011. Dacă autorul afirmă – într-un interviu video – că ideea cărţii este strâns legată de întâlnirea cu ilustraţia de pe coperta volumului „Transformations” al lui Joyce Tenneson, Laura Vlad, protagonista prozei titulare, apelează la aceeaşi imagine pentru a-şi justifica importanţa carierei de contorsionistă. Crescută până la vârsta de şaisprezece ani exclusiv în lumea circului, de o mamă trapezistă şi un tată dresor, adolescenta este ferită de dileme în ceea ce priveşte viitoarea meserie, dar „anxietatea influenţei” modelelor de profesionalism oferite de bunic (iluzionistul şi directorul circului), de părinţi şi de verişoarele-acrobate o duc pe Laura până în pragul tulburărilor psihice. Aceasta pentru că, în acel univers, perfecţiunea este vitală, iar oamenii renunţă la orice formă de reflexivitate pentru a-şi şabloniza complet existenţa. Gândurile, trăirile şi vorbele se clişeizează programatic şi se repetă obsedant. Când bunicul o anunţă că va primi propriul număr, contorsionista, nesimţindu-se pregătită pentru o asemenea încercare, „se zbate în menghina alegerii dintre datorie şi conştiinţă”, plânge, „fuge să-şi găsească alinare la sânul familiei” şi hotărăşte că doar prin exerciţii susţinute va reuşi să nu-şi încalce „principiile sale ferme despre viaţă şi despre profesie”.

Un conglomerat de stereotipii ameninţă nu doar viaţa Laurei, dar şi proza lui T. O. Bobe. Iar soluţia evadării din captivitatea convenţiilor de mentalitate şi de imaginar devine o profesiune de credinţă a autorului valabilă pentru toate prozele din volum. Contorsionista realizează – în finalul naraţiunii – că perfecţiunea gesturilor sale este afectată de „costumul verde de gimnastă”. Renunţând la el, adolescenta reuşeşte să-şi atingă „cele două perechi de buze”: „Se afunda, cum se spune, în voluptate, iniţial doar cu vârful limbii, apoi cu dinţii, cu nasul, cu obrajii, înaintând cu hotărâre pe calea gloriei, până la umeri şi, pe urmă, dincolo de ei, până la talia subţire, curbată […], pătrunzând în sine cu uimire, cu bucurie, descoperind limite din ce în ce mai plăcute, pentru a le explora curioasă, pentru a le lăsa după aceea în urmă.”. În logica realistă a prozei de până la epilog, Laura se eliberează de presiunea familiei şi îşi regăseşte identitatea prin revelarea extatică a sexualităţii. În logica abisal-psihologizantă şi fantasmatic-fabulatorie, ce caracterizează întreaga carte, Bobe iniţiază – pe urmele lui Mircea Cărtărescu, Gheorghe Crăciun, George Cuşnarencu etc. – coborâri iluminatorii în irealitatea imediată care permit amplificări „monstruoase” – când magice, când burleşti-groteşti, când pur şi simplu pedant-artistice – ale derizoriului cotidian ori ale platitudinii sentimentale.

Un asemenea mecanism creator-compensativ devine şi mai programatic în celelalte texte din „Contorsionista”, unificate oricum prin tematica erotică, dar şi prin personajele dotate cu o hiperacuitate perceptivă care determină o raportare paradoxală, chiar oximoronică, la real: pe cât de minuţios este radiografiat imediatul existenţial, pe cât de în filigran sunt lucrate portretele şi cadrele naturale, pe atât de buimaci se dovedesc protagoniştii lui T. O. Bobe, ca şi când ar lua parte la halucinaţii cvasi-coşmareşti, la deliruri patologice sau la reverii doar fragmentar controlate.

Un romantism reîntors

„Răpirea din serai”, de pildă, stabileşte destul de vădit o complementaritate între exotismul kitsch al faimoasei carpete şi viaţa plat-inerţială a doi amanţi, colegi de redacţie la un ziar dintr-o Constanţă comunistă. Eşuaţi sentimental, consumându-şi legăturile amoroase în spaţii insalubre, obligaţi să colaboreze la scrierea şi ilustrarea unor articole propagandistice, Dinu şi Anda îşi cer să se „vrăjească” reciproc, însă puseurile lor bovarice accesează doar universuri „de serai”, opulente la nivel vizual, dar total vidate de substanţă existenţială sau măcar imaginativă.

Alte patru proze – „Cea mai frumoasă femeie din lume”, „Irina. I se duce un fir la ciorap”, „Nemuritorul”, „Bună dimineaţa, cimpanzeeo” – se construiesc tot în jurul unor poveşti fracturate de iubire, cu actanţi aflaţi tot în căutarea contorsionată a unor soluţii de a suporta sau depăşi ruptura mai degrabă psihică, decât sentimentală. În fapt, aceasta e şi particularitatea eroticului la T. O. Bobe: cu toate că trăiesc prin şi printre simulacre, pe care le conştientizează adesea, cu toate că suportă alienarea şi unidimensionalitatea unei lumi definitiv scindate şi consumeriste inclusiv spiritual, îndrăgostiţii din „Contorsionista” împărtăşesc o concepţie aproape romantică asupra iubirii. Obstacole de-a dreptul metafizice se opun constant împlinirii ei, năzuinţe purist-estetizante o colorează, în timp ce despărţirile sau proximitatea lor generează reacţii şi stări torsionate, obsesiv-compulsive, rătăciri onirice ori pusee (de)mitizante macrantropice.

De aici, gama foarte diversă de structuri narative din textele lui Bobe: de la autoficţiuni ce glisează spre scenarii hollywoodiene închinate eternului feminin ori spre evocări poetice ale iubirii adolescentine („Cea mai frumoasă femeie din lume”), la stilul indirect liber ce surprinde o dramatică năruire interioară, combinând într-un ritm coşmaresc rătăcirea abulică pe străzile oraşului, rememorarea unei iubiri trecute, sufocarea nepotului lăsat în grijă şi dispariţia fantasmatică a protagonistei („Irina. I se duce un fir la ciorap”), la introspecţii care radiografiază dedublările, scindările şi mortificările interioare aduse de iubirea neîmpărtăşită într-o nuvelă fantastică şi livrescă alertă, ostentativ haotică spaţio-temporal („Nemuritorul”), până la naraţiunea la persoana a II-a menită să deconspire crispările şi vulnerabilităţii tinerei părăsite în tentativa sa de a camufla înstrăinarea traumatică de propriul sine („Bună dimineaţa, cimpanzeeo”).

Cazuri aparte rămân celelalte două proze, cele mai experimentale şi mai eteroclite stilistico-narativ din cartea lui T. O. Bobe: „Cum am întemeiat Montrealul”, respectiv „Tandreţea felinelor mici”. Ambele implică inedite naraţiuni palimpsestice, ludice, alegorice ale forţei întemeietoare de lumi a cuvintelor/imaginaţiei, dar şi inspirate travestiuri burleşti sau chiar subminări bufe ale capacităţii literaturii de a transfigura derizoriul existenţei cotidiene. Numai că astfel de inserturi metanarative narcisiace funcţionează uneori în gol. Jocurile textuale sunt cel mai adesea previzibile sau oferă senzaţia de „deja lu”, după cum reluarea obsesivă a unor procedee epice, mixajele lirico-metaforizante şi implicarea repetată a oniricului ori fantasticului în epilogul prozelor ajung să dea seama de manierismul auctorial şi mai puţin de convulsiile psihologice ale personajelor sau de torsiunile dezechilibrante ale realului. O suprasaţietate tehnică, narativă şi stilistică afectează toate textele din „Contorsionista”.

E şi acesta unul dintre preţurile artistice pe care T. O. Bobe se vede nevoit să le plătească de vreme ce alege, probabil involuntar, să revigoreze tocmai modelele narative de care „optzecişti” ca Petru Cimpoeşu, Horia Ursu sau Cristian Teodorescu s-au detaşat pentru a se reinventa.

Sursa: http://revistacultura.ro