Un pumn de pastile de inimă

 Dan M.BREZULEANU

De o bună bucată de vreme, procesul de educație a căpătat, în școlile românești, forma odioasă și fondul sonor auit al demult încheiatei colectivizări agrare.

Nu mi-e străin efortul - rareori comod - al dascălului, al celui care toarnă conștiință în firea națiunii. Nici pâinea străpunsă de ignoranța unor politicieni incapabili de empatie. Dar mi-e frică să nu se dărâme, prin întunecime colectivă, restul acesta de sistem funcțional, care punctează la capitolul orgoliu național atunci când vine vorba de performanțe școlare internaționale. 

Mai triști decât democrația instaurată din poziția de tragere și mai obosiți decât agenții colectivizării, sindicaliștii din educație s-au tot căznit să facă și mai puțin respirabil aerul acesta puturos din jurul cancelariei.

O simt și ei - o simțiți, cred, și dumneavoastră - avântul cu care dascălii națiunii s-au năpustit asupra Guvernului a devenit, în ultimele zile, steril.

Ceva nu funcționează, iar altcineva, în loc să umble la reglajele fine ale sistemului, unge cu seva inflației un mecanism înțepenit de prea multă vreme. 

Mai pe înțelesul tuturor, statul îndeasă acum pe gâtul unui cadavru pastilele de inimă refuzate de acesta în vremurile în care tensiunea era baza normei didactice din prea subțirele pachet de salarizare.

Educația are nu doar o problemă legată de lefurile celor care tăbăcesc scaunele prin cancelarii. Chit că vor sări ca potârnichile speriate de vânt, cadrele didactice – cele care camuflează prin cataloage zecile de procente atașate analfabetismului funcțional – ar trebui să ceară, pe lângă majorarea salariilor, o reașezare a sistemului educațional. Una bazată pe principii noi, apropiate vremurilor, pe o lege izvorâtă din realitățile procesului de educație, sprijinită de oameni cu adevărat implicați, cu oameni mulțumiți de statutul pe care îl au în societate, cu norme draconice în privința disciplinei și, mai presus de orice, fără implicare politică.

Nu cere nimeni nimănui să-și asume, nici măcar să explice dezastrul din educație, unde procentul dascălilor care reușesc, anual, să treacă de faza titularizării este sub 50%, unde mii și mii de cadre didactice primesc note sub 5 - marea majoritate note de 2 şi 3 - la acest examen definitoriu pentru școala românească! Dar este necesară o reașezare a sistemului, care să-i apropie de catedră pe toți cei ce simt chemarea aceasta și să redea demnitatea cadrului didactic.

În Japonia, singurii cetățeni eliberați de obligația de a coborâ privirea în podele, în fața împăratului, cu cap și trunchi, cu tot, sunt învățătorii. E o formă de demnitate care n-ar deschide altceva decât șalanjul veseliei pe holurile Palatului Victoria, unde nivelul rațiunii e interzis prin fișă de post.

Nu cred că politicienii ar trebui să mai aibă vreun cuvânt de spus în privința formei, a dimensiunilor și a priorităților din sistemul educațional. Ei și-au pierdut acest drept. De fapt, le-a fost confiscat celor care-l mânuiau și care închegau elita corpului profesoral românesc.

Tocmai de aceea, astăzi și din nefericire, la noi, cadrul didactic riscă să devină acel animal sălbatic prins în lumina farurilor, între farurile unei mașini rătăcite printre veacuri. Și cum Guvernul e veșnicul linșor care adoarme, strategic, în front, masele au datoria de a reclama instaurarea unei ordini în domeniu.

Oricine neagă necesitatea unui sprijin imediat pentru sistemul educațional, oricine îndeamnă la altceva, dar mai ales doar la calcule financiare nu e decât un barbar.