„Am învățat că pot și că vreau să trăiesc simplu, să mă bucur de fiecare clipă”

Dialog cu prof. Anamaria Ghiban, pelerin pe El Camino

El Camino, cunoscut și sub numele de „Drumul Sfântului Iacob”, este o rețea de trasee de pelerinaj din Europa, care își are centrul în orașul spaniol Santiago de Compostela. Călătoria a devenit o experiență iconică pentru cei care doresc să experimenteze o conexiune spirituală profundă și să descopere frumusețea și cultura Spaniei rurale, așa cum a fost și pentru Anamaria Ghiban, profesor de Limba română la Liceul de Informatică „Grigore Moisil”. Am stat de vorbă cu Anamaria despre pelerinaj și provocările pe care le-a depășit.

- Ce te-a motivat să participi la El Camino de Santiago?

- Motivația cred că are legătură cu pasiunea mea pentru călătoriile de orice fel. Mă fascinează să explorez locuri, să cunosc oameni, să mă adaptez la contextele variate pe care le presupune o călătorie. Am citit despre El Camino prin 2016, pe un blog. Era vorba despre un pelerin român care transformase călătoria proprie pe El Camino într-o cauză caritabilă. Mi-a stârnit interesul și îmi amintesc că am căutat atunci mai multe informații și pe măsură ce citeam devenea tot mai interesant, așa că mi-am spus că voi parcurge și eu cândva acest El Camino. De atunci am cunoscut, în diferite contexte, mulți oameni care l-au parcurs. Am luat-o ca pe un semn, mai ales în momentul când, în 2021, am aflat că una dintre prietenele mele din Iași a plecat pe Camino.

- Cum te-ai pregătit fizic și mental pentru această călătorie?

- Nu cred că m-am pregătit într-un fel anume. Mi-am propus să mă antrenez, recunosc, dar nu am fost constantă, pentru că în viața mea agitată, plină de tot felul de proiecte, nu era loc pentru antrenamente de mers pe jos timp de câteva ore pe zi. Mi-a fost un pic frică, pentru că citisem despre cum s-au antrenat alții, cum au mers cu rucsacul în spate zile la rând, ca să se obișnuiască. Eu n-am făcut asta, în schimb am simțit nevoia să îmi las în ordine viața de acasă înainte de a pleca. Nu știu dacă se poate spune că asta ține de pregătirea mentală. Am încercat să mă asigur că lipsa mea timp de aproape două luni nu va crea probleme celor din jur. M-au preocupat mai degrabă aspecte, să spunem, administrative. În rest, am citit mult despre El Camino, am văzut documentare, vloguri, am intrat într-un grup de Facebook al pelerinilor pe Camino de Santiago. Cam atât.

- Care a fost cea mai provocatoare parte a călătoriei pentru tine?

- Au fost mai multe momente intense, pe care acum le privesc ca pe niște provocări. Au fost dificultățile fizice, bătăturile, durerile groaznice de glezne, furtunile din vârf de munte sau din câmpie, dar cred că mai greu decât toate astea a fost să înțeleg că nu pot controla eu totul și că unele lucruri trebuie să le accept pur și simplu și să încerc să fac ce pot eu mai bine ca să trec prin ele. A fost greu să accept că îmi e dor de casă, la fel cum a fost greu să mă gândesc, în ultimele zile, că experiența se va termina și că va trebui să trăiesc doar cu amintirea ei.

 - Ai avut parte de vreo experiență spirituală sau de vreo revelație pe parcursul pelerinajului?

- Pelerinajul în întregime poate fi considerat o experiență spirituală, pentru că îți schimbă profund viziunea asupra vieții. Cel puțin mie mi-a schimbat-o. Revelații nu știu dacă am avut neapărat. Poate e cam mult spus. Dar am trăit experiențe care m-au apropiat de mine însămi, care m-au făcut să fiu mult mai tolerantă și mai răbdătoare. N-aș putea spune că aceste revelații au fost de natură religioasă, dar e drept că unele dintre ele au legătură cumva cu latura aceasta spirituală. De exemplu, în Leon am cunoscut un călugăr franciscan, prin intermediul unui alt pelerin, care ne-a oferit o experiență impresionantă. Datorită lui am vizitat biserica San Fancisco de Asis în miez de noapte, când nu era nimeni altcineva acolo și ne-am bucurat de atmosfera din interior, care îți taie respirația pur și simplu. Este acolo un altar splendid, care cândva a fost altarul catedralei din Leon. Cuvintele pe care ni le-a spus fiecăruia în parte fratele Frederico, căci așa se numea călugărul, mi-au rămas întipărite în minte ca un ecou al acelei experiențe. Am povestit de altfel, în detaliu, experiența aceasta pe blogul meu, anamariaghiban.ro, unde am ținut un fel de jurnal de călătorie pe parcursul întregului pelerinaj.

- Ce rută ai ales și de ce?

- Am parcurs Camino Francez, care este, de fapt, cea mai populară dintre rute, în sensul că este aleasă de cei mai mulți dintre pelerini. Sunt în jur de 800 de km, traseul pleacă dintr-o localitate pitorească din sudul Franței, Saint-Jean-Pied-de-Port, apoi trece Pirineii și continuă în Spania, până la Santiago de Compostella, traversând mai multe regiuni, precum Navarra, Castilla y Leon sau Galicia. Unii pelerini continuă drumul până la Finisterre și Muxia. În vechime se spunea că acolo, pe coasta oceanului este capătul lumii. Se pare că acesta ar fi drumul originar, al pelerinajului din Evul Mediu. Alegerea a venit cumva de la sine. Tot ce am citit aleatoriu se referea la Camino Francez, inclusiv cartea primită de Crăciun, scrisă de actrița Shirley McLaine, împreună cu biletul de avion doar dus, spre Franța, era despre Camino Francez. Deci nu cred că a fost un motiv anume la mijloc, cel puțin nu unul conștient.

- Cum ai gestionat aspectele logistice, precum cazarea și mâncarea, pe parcursul călătoriei?

- Simplu. Pe Camino se stă într-un fel de hosteluri, numite albergues, special dedicate pelerinilor. În fiecare sat prin care trece El Camino există un albergue municipal, care este gestionat de autoritățile locale, dar și multe alte albergues, fie private, fie aparținând unor mănăstiri sau biserici. Au un regim special, în sensul că nu se acceptă rezervări (doar cele private acceptă uneori) și nu poți sta decât o noapte. Programul e destul de strict, te poți caza doar după ora 12:00, iar seara la ora 22:00 sau cel târziu 23:00 se închid porțile. Dimineața trebuie să părăsești incinta cel târziu la ora 8:00 sau ceva de genul acesta. Pare strict, dar face cumva parte din rutina cu care ajungi să te obișnuiești. Evident, poți sta și la hotel în multe localități, dacă nu te poți adapta stilului de viață din albergues sau dacă simți nevoia de intimitate, pentru că uneori nu e ușor să dormi zi de zi cu câte 10, 20 sau chiar 30 de alți oameni în aceeași încăpere. Eu am stat la hotel doar în zilele în care m-am oprit câte o noapte în plus, ca să mă odihnesc. Și cu mâncarea e simplu. Găsești peste tot și mâncare și magazine, prețurile sunt acceptabile, nu se pune problema să rămână cineva flămând. În zonele pustii sunt din loc în loc mese pe care găsești fructe, gustări, apă. Sunt gratis, pentru pelerini, puse acolo de localnici binevoitori. Evident, poți lăsa, dacă vrei, un bănuț, ca donație, drept mulțumire. 

- Ai întâlnit oameni memorabili sau ai făcut prietenii pe drum?

- Da, am întâlnit mulți oameni frumoși, cu povești uluitoare. Unii dintre ei aparțineau comunităților prin care am trecut, alții erau pelerini, ca și mine. Îmi amintesc de un bătrân, Hanaro, pe care l-am întâlnit în Galicia și care era proprietarul unui han unde tocmai mâncasem împreună cu alți pelerini. Avea 80 de ani și ne-a povestit cum și-a vândut toate vacile ca să își facă hanul acela. Am stat la povești cu el și ne-a înseninat ziua cu optimismul lui molipsitor.  Și au mai fost mulți. Dar cel mai  mult au contat prietenii pe care mi i-am făcut în ultima parte a călătoriei și cu care am rămas în legătură după Camino. Sunt 5 oameni, din țări diferite, care, ca și mine, au venit singuri pe Camino și cu care am construit în doar câteva zile o prietenie extraordinară, care sunt convinsă că va dura tot restul vieților noastre.

- Cum ai descrie comunitatea de pelerini de pe El Camino?

- E o comunitate destul de eterogenă. Fiecare vine pe Camino din motive personale, care sunt adesea foarte diferite. Unii vin din motive religioase, alții ca să-și găsească jumătatea, alții ca să se regăsească pe ei înșiși, alții ca să facă mișcare și să slăbească. Ideea e că pe Camino nimeni nu judecă pe nimeni și toată lumea ascultă pe toată lumea. Dincolo de eterogenitatea de care vorbeam, există ceva care unește oamenii, de la simpla urare de „Buen Camino!” pe care o auzi la tot pasul la momente în care oamenii se deschid unii față de alții și-și spun povești pe care poate le-au ținut o viață întreagă în ei. Felul în care ajungi să relaționezi cu oamenii, pe El Camino, e absolut fantastic.

- Te-ai confruntat cu vreo provocare sau obstacol neașteptat pe parcurs?

- Cum spuneam, provocări au fost multe. Obstacole au fost câteva, în sensul că m-am confruntat cu situații neprevăzute, care pe moment m-au speriat. Îmi amintesc, de exemplu, că în una dintre primele zile trebuia să mă opresc în Puente la Reina. Am ajuns acolo mult mai târziu decât preconizasem, pentru că am făcut un ocol de câțiva km ca să văd o mănăstire despre care citisem multe lucruri interesante. Nu am găsit cazare, pentru că era deja seara. M-am învârtit mai bine de două ceasuri, peste tot era plin, nici măcar la hotel nu am găsit nimic și eram disperată. Deja îmi făceam scenarii despre cum voi dormi sub cerul liber. Salvarea a venit de la o pelerină, o americancă pe care o cunoscusem cu câteva zile în urmă, cu care m-am întâlnit întâmplător pe stradă în seara aceea și care când a auzit că nu am unde dormi a oprit pur și simplu o doamnă și a întrebat-o dacă ne poate ajuta. Femeia aceea a dat un telefon unei prietene care lucra la un albergue ce aparținea de o mănăstire și care era deja închis. În 5 minute am fost primită acolo de către preotul paroh, care mă aștepta la poartă ca să îmi dea drumul înăuntru. Și au mai fost și alte aventuri, pe care mi le amintesc deja cu nostalgie.

- Cum ai gestionat momentele dificile sau epuizarea fizică și mentală?

- Epuizarea fizică o gestionezi simplu: te oprești și te odihnești. Dormi, apoi o iei de la capăt. Nu te obligă nimeni să faci un anumit număr de kilometri pe zi. Depinde de fiecare cum își setează ritmul. Cu epuizarea mentală e altă poveste. De fapt, nu știu dacă e vorba de epuizare. E mai degrabă o ieșire complexă din zona de confort. Ești singur, interacționezi în fiecare zi cu oameni noi, ți se face dor de casă… Nu știu cum am gestionat. Am plâns. Am râs. Am scris. Faptul că am postat pe blog însemnările zilnice, în timp real până la un punct, m-a ajutat mult. Primeam zilnic reacții de susținere de la cei de acasă, care îmi urmăreau călătoria. Am primit multe mesaje în privat, unele absolut emoționante, de la oameni care au simțit nevoia să îmi spună că ceea ce scriu de pe Camino îi inspiră și îi motivează în viețile lor. Cred că toate astea au contribuit la a gestiona momentele critice.

- Ce lucruri ai considerat esențiale în rucsacul tău?

- Mi-am făcut de la început o listă. Citisem peste tot că rucsacul nu trebuie să depășească 10% din greutatea corpului, așa că mi-am luat un rucsac potrivit și am încercat să nu pun în el nimic din ce nu aș avea nevoie. Esențiale sunt hainele, care trebuie alese cu grijă, produsele de îngrijire personală, plasturi și tot felul de chestii pentru bătături, un gel antiinflamator și alte câteva lucruri necesare la un moment dat, cum ar fi o lanternă. Și crema pentru protecție solară este esențială. 

- Ai avut parte de vreo problemă legată de echipament sau vestimentație pe parcurs?

- Nu am avut probleme, pentru că m-a preocupat aspectul ăsta în pregătirea pentru călătorie. Mi-am cumpărat haine special pentru Camino, chiar dacă mi-am luat puține. Am avut grijă să îmi cumpăr 3 tricouri cu uscare rapidă, șosete speciale pentru mers mult pe jos și așa mai departe. Încălțămintea e extrem de importantă. Trebuie purtată înainte. Și trebuie să fie cu un număr mai mare decât porți în mod normal, pentru că ți se umflă picioarele. Am avut două perechi de papuci, am purtat doar una, pentru că cealaltă s-a dovedit a fi inconfortabilă pe Camino, deși pe asfalt părea ok. Regret că nu am avut cu mine niște sandale sport mai degrabă, de schimb. Dar m-am descurcat. Probleme am avut doar când a plouat. Am făcut o alegere proastă să îmi iau cu mine un fel de haină de ploaie care s-a dovedit a fi inutilă. Mi-am luat din Pamplona un poncho în schimb, care a fost mult mai bun pentru zilele ploioase. În rest nu prea am avut probleme.

- Ce sfaturi ai oferi cuiva care se gândește să parcurgă El Camino pentru prima dată?

 - Nu prea îmi place să dau sfaturi, dar dacă ar fi să spun ceva cuiva care se gândește să plece pe Camino, i-aș spune să nu se gândească prea mult. Să plece pur și simplu, pentru că toate se așază pe parcurs, din mers. Și chiar așa e. Singurele recomandări sunt cele pe care le spuneam mai sus, legate de încălțăminte și de rucsac.

- Există ceva ce ai face diferit dacă ai face din nou pelerinajul?

- Nu. A fost exact așa cum trebuia să fie. Eu așa simt. Singurul lucru diferit ar fi că mi-aș lua cu mine sandale sport în loc de o a doua pereche de adidași. În rest, nu, n-aș face nimic altfel.

- Cum crezi că această experiență te-a schimbat ca persoană?

- Nu știu dacă m-a schimbat neapărat. Îmi place să cred că m-a făcut să fiu și mai mult eu însămi. Eu cred că a fi un om autentic e cea mai mare libertate pe care o poți avea. Să fii tu însuți, să ai curaj să spui ce gândești și ce simți, să trăiești în armonie cu valorile în care crezi și să nu te conformezi unor tipare doar pentru că altcineva consideră că „așa trebuie”; să ai răbdare cu tine, să îi asculți pe ceilalți, să fii bun și să vezi în orice lucru care ți se întâmplă o șansă de a te bucura de viață; să apreciezi lucrurile simple și să nu „cari” cu tine lucrurile care îți sunt de prisos, să te bucuri de fiecare zi, de fiecare pas… astea sunt lucruri pe care călătoria pe El Camino îți dă prilejul să le înveți sau să le aprofundezi dacă le știai deja.

- Ce impact a avut El Camino asupra perspectivei tale asupra vieții și spiritualității?

- De când m-am întors de pe El Camino totul mi se pare mult mai simplu. Eu sunt, prin definiție, o persoană căreia îi place să dețină controlul asupra situațiilor în care este implicată. Sau cel puțin așa eram. Eram mereu contra cronometru, mereu obsedată să iasă totul perfect. Viața mea era o alergătură continuă înainte de Camino. Călătoria asta, cu tot ce a presupus ea, m-a făcut să mă gândesc mai mult la cât de puțin avem, de fapt, nevoie pentru a ne bucura de frumusețea vieții. N-am dat în vreo extremă spirituală sau ceva de genul acesta, dar pur și simplu, de când m-am întors de pe Camino fac alegeri mai asumate și mă gândesc mai mult la ceea ce contează cu adevărat pentru mine… oameni dragi, familie, proiecte și idei în care cred, scris, călătorii.

- Care a fost cel mai memorabil moment de pe Camino pentru tine?

- E greu să aleg un singur moment, pentru că pe parcursul celor 37 de zile, cât a durat călătoria, am trăit multe momente cu o încărcătură emoțională foarte mare. Ziua petrecută în Leon e una dintre cele mai dragi amintiri. Cred că ziua aceea este exemplul perfect pentru ceea ce cred eu că înseamnă bucuria de a trăi pur și simplu. Leon este unul dintre locurile care mi-au rămas în suflet. Și nu doar pentru că este un oraș splendid, ci pentru că acolo am interacționat cu oameni frumoși și am trăit momente frumoase alături de ei. Dar dacă ar fi să mă refer la un moment efectiv… a fost într-o zi de miercuri, 5 iulie, ora 11:30… acesta e momentul în care m-am așezat pe pavajul din Piața Obradoiro, în fața catedralei din Santiago de Compostella și am plâns până n-am mai avut lacrimi. A fost ca un fel de eliberare de toate grijile și de toate greutățile pe care le-am trăit eu de-a lungul vieții mele. Un fel de renaștere spirituală. E greu de explicat în cuvinte, dar, da, este cu siguranță unul dintre cele mai intense momente pe care le-am trăit vreodată.

- Ce ai învățat despre tine în timpul acestei călătorii?

- Am învățat că pot să ascult și să îi protejez pe cei din jur atunci când e nevoie. Am învățat că pot să am o răbdare infinită cu mine însămi. Am învățat că pot și că vreau să trăiesc simplu și să mă bucur de fiecare clipă. Și am mai învățat că oricât de greu ar fi, până la urmă există întotdeauna o cale.

- Ai avut vreo tradiție zilnică sau ritual pe care l-ai urmat în fiecare zi pe Camino?

- Am scris zilnic. Gânduri, impresii, trăiri… Cele mai multe s-au transformat în texte pe care le-am postat pe blog. Chiar dacă au fost și zile în care însemnările au fost puține și haotice, asta cred că a fost ceva ce a devenit aproape un ritual - scrisul. Seara, după ce se stingeau luminile, îmi luam telefonul, dădeam luminozitatea la minim, ca să nu deranjez pe ceilalți și ghemuită sub pătură scriam. E ciudat, pentru că am avut cu mine un carnețel, dar nu am scris nimic în el. Tot ce am scris a fost pe telefon, direct în drive și de acolo trimiteam mai departe acasă textele ca să fie postate pe blog. Îmi plăcea să scriu așa, pentru că puteam să urmăresc firul zilei uitându-mă în același timp la pozele din telefon făcute în ziua respectivă. Și acum realizez că a devenit într-adevăr un ritual scrisul ăsta pe telefon, pentru că de când m-am întors acasă mi se întâmplă de multe ori să îmi scriu textele tot pe telefon, cu toate că am la îndemână laptopul sau o mulțime de alte opțiuni. 

- Cum crezi că această experiență te va influența în viitor?

- Cred că mă influențează deja. Simt, în tot ce fac, în felul în care reacționez la ceea ce mi se întâmplă, influența acestei experiențe fascinante pe care am trăit-o. Nu trece zi să nu îmi amintesc de pelerinajul pe El Camino, cu tot ce a însemnat el pentru mine.

- Ai considera să faci Camino din nou sau să explorezi alte rute?

- Când eram acolo, în primele zile, nu prea înțelegeam de ce oamenii se întrebau unii pe alții dacă e primul lor Camino. „Is it your first Camino?” era, invariabil, o întrebare pe care o auzeam zilnic. Apoi am aflat că, odată încheiată experiența, îți dorești să te întorci. Am cunoscut pelerini care erau pentru a doua, a treia sau chiar a patra oară pe Camino. Am cunoscut oameni care s-au întors pe Camino și nu au mai plecat niciodată. Și-au deschis un mic albergue sau o cafenea și s-au stabilit în vreun sat de pe Camino. Mi s-a părut incredibil. Abia după ce am ajuns acasă și a început să îmi lipsească viața pe Camino am înțeles. Sunt sigură că mă voi întoarce la Santiago de Compostella. Mi se conturează din ce în ce mai bine în minte ideea de a face Camino Portughez în viitorul apropiat. Voi vedea când și în ce condiții. Nu știu dacă voi mai putea să fac vreodată Camino Francez, e prea multă încărcătură emoțională acolo și mi-e greu să mă gândesc la asta acum. Nostalgia e un sentiment pe care eu îl trăiesc foarte intens, mai ales când vine vorba de experiențe care m-au marcat. Cred că mi-ar fi greu să merg din nou pe același drum... Dar îmi este clar că oricâte Camino aș mai face în viitor, experiența parcurgerii El Camino din 2023 va rămâne unică prin tot ce a însemnat ea pentru mine.

 

Maura ANGHEL